joi, 26 decembrie 2013

Îngerul iernii

E seara de Crăciun. Afară frigul își pune amprenta pe ulițele din sat. Nămeții strălucesc asemenea unor cristale magice, în casă este o atmosferă care degajă căldura, numai în camera mea există un colț, unde cât mi-aș dori, nu pot schimba temperatura. Ungherul acela pare de gheață, fiindcă acolo l-am descoperit pe tata când a ales să se sinucidă...


Glasuri cristaline de copii se aud prin curțile gospodarilor care îi întâmpină cu daruri.

La ușa mea se aude un glas slab. Deschid ușa și privirea îmi rămâne atințită pe chipul dulce al unui copil care în șoaptă abia mai rostește colindul. Este trist și obosit de cât a colindat.

În inima mea o poruncă divină îmi dictează să-l invit în casă. Copilul cu pași anevoioși mă urmează în camera caldă. Îl poftesc la masă și pentru început îi ofer un ceai cald. Sorbind ceaiul văd cum tristețea îi mai dispare, chipul se luminează, obrajii se îmbujorează, oferindu-i să se ospăteze din preparatele pregătite de mine împreună cu mama, îl rog să nu se rușineze și să mănânce ce își dorește.



Privesc la el nedumerită. Ochii acum îi strălucesc ca două steluțe, chipul îi este asemenea unui înger coborât din ce. Cu vorbe duioase îmi spune că este pregătit să-mi îndeplinească o dorință pe care i-o voi cere ca drept răsplată că l-am ospătat.

Cu glas tremurând îl rog să mi-l aduca pe tata înapoi că nu este printre noi, atunci el îmi spune că atâta timp cât îl port in inimă ,el există peste tot . În clipa aceea, chiar și acel colț din camera se încălzea din ce în ce mai puternic.

La câteva zile după această întâmplare,mama și fratele meu au avut un accident cu mașina în timp ce se întorceau dintr-o călătorie lungă. Am alergat cu bunicii la spital. I-am găsit într –un salon conectați la aparate.

Cu lacrimile șiruindu-mi pe față m-am rugat să se facă o minune, acuzându-mă că m-am gândit numai la trecut în timp ce ar fi trebuit să îmi doresc ca mama, fratele și bunicii mei să fie sănătoși, să pot fi și eu fericită. Regretam că nu i-am prețuit la adevărata lor valoare!

În timp ce stăteam acolo prăbușită, cu fața în palme, judecându-mă aspru pentru atitudine, o minune se întâmplă. Mama deschise ochii mari și spuse:

- Nu pot să o las singură pe Luiza.

Fratele meu zâmbi, apoi șopti:

- Ai dreptate, mamă! Unde suntem aici? Să mergem acasă că avem multe de făcut împreună!

Am mers spre fereastră, am privit cu recunoștință spre cer și am spus tare, din toată inima:,,Îți mulțumesc, Doamne!’’

Atunci o stea care strălucea înainte de a fi alungată de lumina dimineții căzu blând în direcția ferestrei ca un semn divin al împăcării...

Din acea clipă mi-am dat seama că trebuie să prețuim pe cei din jur, să ne rugăm pentru ei și să nu îi cerem înapoi pe cei plecați, doar să le purtăm amintiri luminoase în suflet!

Dănilă Gabriela Luiza
Clasa a XI-a C
Liceul Tehnologic Gheaba/ Măneciu
- Revista Orizonturi Literare -

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Fara insulte, jigniri sau amenintari! Orice mesaj care nu se supune regulamentului va fi sters.