luni, 30 decembrie 2013

Memorii neşlefuite

O clipă, un moment, un minut, o secundă…toate însumează o viaţă. Depinde doar de o secundă cum transformi o clipă de fericire într-un moment de neuitat. Clipe de tristeţe, momente de rătăcire, minute de singurătate, secunde de dorinţă.
Un lucru este cert, viaţa ne oferă momente unice, pe care le transformăm în amintiri. Depinde doar de noi dacă aceste amintiri vor dăinui în timp şi vor merita povestite.
Ea este una dintre acele persoane pe care îţi doreşti să o fi cunoscut exact atunci când a trăit ceea ce îţi povesteşte. Prin vocea neschimbată de anii bătrâneţii, îţi aduce în faţă o poveste simplă, o poveste reală, o poveste de viaţă. Este povestea ei, este viaţa ei readusă la noi dimensiuni, prin prisma unor cuvinte regăsite.
Te ademeneşte cu ochii ei albaştrii, neschimbaţi, exact ca în fotografia ce o arată tânără, frumoasă. Te îndeamnă la ascultare prin forma buzelor ce rostesc cu uşurinţă cuvinte ce te fac să suspini. Părul alb, lung şi frumos aranjat într-un coc te induce în eroarea trecerii timpului.
Atmosferă de visare, de reculegere, de nostalgie…

Începe…
“Tinereţea este cea mai frumoasă perioadă a vieţii. Este timpurie, este minunată, este acel ceva care te îndeamnă să mergi mai departe, să ajungi aici. Însă, până să ajungi aici trebuie să treci prin mai mult rău. Nu este valabilă vorba “După rău, vine bine!”. Nu! Tot ce e rău persistă, tot ce e bun trece.
Eram de 20 de ani. Eram frumoasă, cu capul în nori şi în acelaşi timp, realistă. Ştiam că viaţa nu este atât de frumoasă precum o povesteau cei din jurul meu. Eram conştientă că nici părinţii mei nu-mi spuneau adevărul, vrând să mă protejeze.  Cum mi-am dat seama de asta? În urma “accidentului” suferit la aniversarea celor 20 de primăveri atât de trecătoare pentru a le lua în seamă până atunci.  Fericirea acelei zile s-a spulberat într-o clipă, venind asupra mea o durere interminabilă.

Veneam de la petrecere, fericită. Purtam o rochie neagră cu paiete roşii în jurul gâtului. Atunci nu era observabil, însă acum mi-am dat seama că acele culori aveau să-mi schimbe viaţa. Tocurile ce mă purtau către casă erau zgomotoase pentru a-mi face simţită prezenţa pe strada terorii. Eram singură, întrucât cineva trebuia să rămână să facă ordine în local după o noapte plină de pahare sparte, sticle golite, ţigări fumate până la ultimul fum, muzică bună, oameni minunaţi, cadouri simple. Am auzit paşi în urma mea. Lumina difuză nu-mi dădea voie să văd prea clar. M-am întors, însă nu era nimeni. Tremuram, am mărit pasul. Pantofii pe care acum câteva minute îi iubeam, au devenit cei mai mari duşmani ai mei. Parcă mergeam pe loc, casa era tot mai departe. Bătăile inimii s-au accelerat, ochii au început să lăcrimeze. În sfârşit, era becul din faţa casei. Dintotdeauna am detestat acea lumină puternică ce mă veghea în fiecare seară. Acum am zâmbit când l-am văzut. Eram fericită. Dar…acea fericire a durat doar un minut. A urmat cel mai greu moment din viaţa mea. Momentul în care aveam să lupt ca să trăiesc. A venit dintr-o dată asupra mea, punându-mi briceagul la gât. Gura îmi era încleştată, respiraţia mi s-a oprit.

Nu mai auzeam nimic în jur. Singurele cuvinte pe care le-am auzit în acest timp au fost “Dacă ţipi, te omor!”. Am încercat să scap din mâinile ce-mi ţineau strâns abdomenul, însă era în zadar. Am apucat să ţip, deşi îmi era interzis. A fost greşala ce m-a adus în starea de acum. Am apucat să-i văd faţa. Era îngrozitor de hidos. Era puternic şi trecut de 40 de ani. Atunci s-a produs actul la care m-am opus tot timpul. Eram pur şi simplu executată.
Neajutorată, mi-am găsit puterile pentru a mă duce acasă după câteva ore bune în care am zăcut pe strada rece. Abia a doua zi am fost găsită în faţa uşii de către părinţi. Şocul a fost prea puternic, rămânând paralizată de la brâu în jos. Niciun doctor nu a putut face imposibilul posibil pentru a mă readuce pe picioare. Eram în floarea vârstei, ce vina am avut eu oare? În tot acest timp, am ales singurătatea, izolarea, refuzând orice ajutor. M-am gândit la toate posibilităţile pe care le aveam pentru a evita această nenorocire. Niciuna nu m-a ajutat să-mi revin. Trăiesc cu acest coşmar chiar şi în ziua de azi. Eşti singura persoană căreia i-am spus povestea mea, aşa cum am trăit-o, fără niciun detaliu în plus sau în minus.
De aceea, momentele fericite care ne aduc în faţa unor clipe de neuitat trebuie alese cu grijă. Fiecare secundă de fericire se poate transforma în ani de tristeţe continuă. Fiecare minut de tăcere, creează un moment de regăsire. Fiecare om îşi are povestea lui ascunsă. Depinde doar de el când îşi alege momentul potrivit de a o face publică. Nu sunt un om fericit. Am ştiut ce este fericirea până când am pierdut-o şi nu am mai ales să o deţin, este trecătoare.”


Autor: Andreea TINCU (Dâmboviţa)
- Revista Orizonturi Literare -


0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Fara insulte, jigniri sau amenintari! Orice mesaj care nu se supune regulamentului va fi sters.