luni, 15 decembrie 2014

Cocorul - de de Manea Ionuţ

        Frig. Vânt. Pământ nearat. Lângă casa părăsită, de chirpici, era o siluetă informă, foșnăitoare. Am încercat să fug, dar îmi era prea frig, așa că am înfruntat amurgul, afundându-mă în semiîntuneric.  Gunoaie. Un pantof fără șiret. Ușa era întredeschisă, umbroasă, mă chema ca o fată cuminte. Am pășit șovăitor pe urmele propriei frici. Mi-am zis, acum trebuie să mă vindec de teamă. Pe fereastra spartă intrau ultimele două raze de apus, și ele, naive în sinea lor, mi-au luminat un cocor. Stătea zgribulit, cu ciocul în vânt, plictisit. Mă privea încrezător, ca pe o  pasăre de a lui. Am schițat un gest și el mi-a îngăduit din priviri, înțelegându-mi gândul neterminat. I-am povestit viața mea de până atunci, am fumat o țigară. Calm, dădea din cap ca un învățător răsfățat. Mă potolea când mă înfierbântam povestind. Fusese o fată în viața mea înainte. Ne părăsiserăm pe rând. Aveam un viitor în față, dar cocorul mi-a dat de înțeles că viitorul este o amăgire. Am tăcut împreună orele nopții. Teama de întuneric dispăruse. Am ieșit afară pe marginea heleșteului, cocorul urmându-mă ca un câine credincios. Am privit luna de pe lac, ca doi călători nocturni, unul lângă celălalt, abandonați, și atunci mi-a dezvăluit tainele singurătății în doi. Eu eram un pescar bărbos, iar cocorul se hrănea cu peștii prinși. Soarele dezvelea lumea, liniștea se risipea ca un stol. Am luat cocorul sub braț și l-am pitit sub șopru, să nu-l găsească oamenii.
 
      L-am ținut ascuns și după nuntă, dar primul meu fiu l-a dibuit într-o noapte, și secretul a făcut înconjurul satului. Oamenii îl admirau, îi aruncau orz și grâu și-l mângâiau cu folos și gânduri ascunse. Toți îl deocheau, îl alintau și lingușeau; se vedea de la o poștă că cocorul era de o inteligență ieșită din comun. Era suficientă privirea lui, și un potop de transfer cultural îți năpădea trupul precum o  febră organică. În scurt timp toți se îndrăgostiră de cocor. Dar cocorul meu mă privea stânjenit, spunându-mi cu ochii: „ ce mi-ai făcut, cu ce ți-am greșit omule!”.  Trecu o vară, o toamnă și iarna cocorul meu era sleit de puteri, după atâtea reprezentații, fotografii în ziar, tablouri, filme, desene animate, lupte de cocoși, încât îmi vorbi deschis după mult timp. ” Viața voastră este plictisitoare,  regret seara în care te-am lăsat să-mi fii prieten. Voi, oamenii sunteți superficiali, măscărici, îmi este milă de imaginația voastră bolnavă, inutilă. Acum am uitat să zbor, nu mai pot să mă întorc acolo unde îmi este locul. Mai am o singură dorință. Vino să mai privim pentru ultima oară răsăritul și luna pe malul lacului ca și prima dată”.  Lacrimile erau de prisos, și când le-am simțit, le-am tras pe nas, rușinat de prefăcătoria mea.
     Frig. Vânt. Pământul acoperit de zăpadă. Pe marginea lacului tăceam împreună cu cocorul meu, împletindu-ne gândurile cu viscolul. Dar oricât de deasă ar fi fost tăcerea, numai simțeam aceeași singurătatea de la început. Lumea ocupase un loc zgomotos în inimile noastre.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Fara insulte, jigniri sau amenintari! Orice mesaj care nu se supune regulamentului va fi sters.