luni, 15 decembrie 2014

Condeiul inimii: Maria Ieva, un poem cu îngeri

“Adevăratele poeme evadează din cuvinte.” (Emily Dickinson)
“Poezia nu înseamnă a te lăsa pradă emoţiei, ci a scăpa de emoţie; ea nu este expresia personalităţii, ci o evadare din personalitate.” (T.S Eliot)
Astfel şi poemele Mariei Ieva reuşesc să evadeze din cuvinte. Creaţiile sale eliberează emoţii, poeta reuşind să evadeze din propria personalitate, descriindu-se astfel:

,,m-am născut între zodii
în anul morţii mele
la răscrucea dintre cer şi pământ
învăţând să mă tem de ziua
în care voi vedea goliciunea
oglindită în umbra unui vis de iubire
am crescut
din întrebările răsucite între corzile sufletului
din durerile care au căutat alinare pe altarul
poeziei
ca o rugăciune şoptită-
un ecou risipit în Valea Plângerii”  (CV)



      Autoare a trei cărţi de poezii: ,,Alfabetul Mirării”, ,,Poeme cu Îngeri” şi ,,Femeia de la capătul mâinii”, apărute la editura Absolut, în poezia Mariei Ieva regăsim locul de întâlnire dintre om şi Dumnezeu, spaţiul în care visul impregnat cu realitate păşeşte desculţ printre lacrimi, nu pentru a descoperi metafora, ci pentru a crea cel mai sacru legământ dintre om şi Om. Poezia se naşte în clipa magică în care poeta se conectează la sinele divin. Fiecare vers conţine în el amprenta sufletului, ADN-ul iubirii, ca un rug pe care poeta se arde pe ea însăşi pentru a se putea dărui lumii în forma cea mai pură.

      Versurile vin ca o avalanşă, ca un torent de sentimente peste inima cititorului. Îşi îmbracă trăirile în cuvinte simple, dar pline de tâlc. A început să scrie versuri pe la mijlocul anul 2011; pentru ea poezia devenind o a doua respiraţie. Este o poetă a luminii şi adesea în versuri o găsim înflorind din emoţii la umbra tăcerilor astrale.

       Poezia este liantul prin care poeta reuşeşte să ne pătrundă în suflet. “Ca să pot ajunge la tine, nu am nevoie de aripi, nici de viaţă şi nici de moarte, am nevoie de iubire”, iată mesajul cu care poeta ne întâmpină în volumul de versuri „Femeia de la capătul mâinii”
       Laitmotivul poeziei sale este iubirea; acea iubirea care dă viaţă poemelor, căci unde în altă parte iubirea poate prinde formele cele mai înălţătoare dacă nu în poezie. Iubirea naşte poezie, dar şi poezia la rândul ei este născătoare de iubire. Aici sufletele se întâlnesc în forma cea mai pură, căutându-şi împlinirea sub aureola cerului.
 “Iubirea noastră a născut poeme,
Dar a-nţeles cuvântul mai întâi,
Când în tăcerea nopţilor boeme
Eu te rugam în şoaptă să rămâi.

Căci din poeme a născut iubirea,
O perlă ce creştea în amândoi
Şi-am început să ne ferim privirea
De lacrima durerilor din noi.” ( Primăvara ultimului gând)

      Se lăsă purtată de propriile trăiri, nu îşi îngrădeşte simţirile şi crede în libertatea zborului absolut; crede în nobleţea oamenilor, reuşind să îmbine, găsind analogii, între natura şi starea sufletească. Face deseori referire la cele 4 elemente primordiale ale vieţii, conştienta fiind că le conţine pe fiecare.

      Apelând la simboluri mitice precum Orfeu sau simboluri divine precum îngerul, poeta îşi mângâie reveria.
“În ochii tăi cei negri nu am ştiut, iubire,
Că stă să se adape întâiul curcubeu,
Când mângâiat de pleoape un dor de nemurire
A sărutat cuvântul pe lira lui Orfeu”.

În zborul său spre absolut are ca martori ai iubirii: “cerul, marea şi pământul”.
În ochii tăi ca iarba s-a dezlegat misterul
Şi am văzut doi îngeri cum pot să se iubească;
Să nu alungi iubirea că ne blesteamă cerul
Şi marea , şi pământul nu pot să ne jelească.”  ( În ochii tăi )

,,Iubirea supremă ar putea chiar să împartă cerul în două”, această viziune o regăsim şi în versul său unde drumul iubirii şi-l doreşte sfânt, anume stropit cu mir.
 “Împarte-mi, iubitule, cerul în două
Când ochii flămânzi merg iar să se culce,
Stropeşte-mi cărarea cu mir şi cu rouă,
C-un strop de iubire din lacrima dulce.” ( Lecţia de pictură )

Iubirea nu e o simplă  poveste, ci este cântată  pe lira de foc a sufletului.  Un cântec în  care  freamătă zbuciumul şi iubirea. Dar, mai presus de toate, poeta regăseşte făclia veşniciei.
 “ Povestea Ta nu e poveste,
E zbucium, cântec şi iubire,
E ce-a rămas pe albe creste
-Lumina pentru nemurire”. ( Jumătăţi de vorbe goale)

      Sărutând cuvintele, aşa cum muribunzii săruta pământul, ca o ancoră aruncată între cer şi pământ, Maria Ieva îşi revarsă trăirile într-o ,,ultimă scrisoare”, lăsând sufletul să atingă cele mai înalte  cote de vibraţie.
 “Am vrut să-ţi dau ce poate n-am avut,
Să îţi aştern iubirea la picioare;
Mă iartă că aşa m-am priceput
Să întocmesc o ultimă scrisoare.” (Am sărutat cuvintele)

      Imagini de o frumuseţe fără margini se conturează într-un alt poem, unde asfinţitul este décorul  iubirii.  Să atingi pământul cu tălpile goale şi să-i simţi  energia  este cel mai minunat lucru de care un muritor se poate bucura:

 “Prea multe visuri am lăsat să moară
Şi-n prea puţine clipe ne-am iubit,
Mi-a înflorit privirea prima oară,
Cînd te-am privit desculţă-n asfinţit.” (Desculţă în asfinţit)

“A-nmugurit salcâmul peste noi
Şi merele s-au pârguit în soare,
Să nu priveşti, iubite, înapoi
Când va cădea o ultimă ninsoare.” ( Ultima ninsoare )

       Nu poate exista împlinire sau bucurie mai mare pentru inima unui poet, decât atunci când reuşeşte să vadă cerul cum se deschide pentru a ninge cu flori de cais. Întâlnirea cu divinitatea are loc în acordurile muzicii, o muzică a sferelor, care creează în ochii poetului o frumuseţe sublimă, un concert al heruvimilor în noapte.

 “Mi-a pus pe tâmplă floare de cais
Şi am privit cum înfloresc ciulinii,
Dar te-am văzut când cerul s-a deschis
Şi au cântat în noapte heruvimii.” (Aş fi putut)

      Versul joacă un rol atât  deosebit în viaţa sa, încât Maria Ieva consideră că lumea poate fi schimbată luând cuvintele în palme şi simţindu-le puterea. ,, Fiecare om vede şi simte atât cât îi este îngăduit, dar dacă nu încerci să-ţi ridici privirea cu smerenie spre cer nu ai de unde să ştii care îţi este limita. Cred că lumea ar fi altfel dacă în fiecare zi ne-am apropia cu dragoste faţă de noi înşine şi faţă de ceilalţi, învăţând să atingem cuvintele şi să ne lăsăm atinşi de ele”.
      Poetul, simbolul muzicii sufleteşti,  cel care aprinde în versul său scântei, cel care se înalţă prin cuvânt  şi care-şi lasă numele în veacuri este un mister în versurile Mariei Ieva. Îl caută cu ardoare în tăceri, doruri şi depărtări, însă adoarme cu versul său în gând, fiindcă îi simte cuvântul care pulsează.

“Unde-i poetul? De ce tace?
Stă sfâşiat de-atâta dor,
Ori depărtarea nu-i dă pace
Când steaua licăre-n izvor?

Unde-i poetul? E departe…
Îi simt cuvântul respirând
Şi rătăcind în lumi deşarte
Cu versul lui adorm în gând. “ ( Unde-i poetul? )

      Toamna, anotimpul care o defineşte pe Maria Ieva, este adesea cântat în versuri pline de sensibilitate. Nu este o toamnă oarecare şi, de aceea , poeta o numeşte ,,toamna mea”. Este toamna iubirii, a tăcerilor şi a suferinţei. Este anotimpul misterului.

“Prin toamna mea, desculţă, adesea am umblat,
Încărunţeau copacii de-atâta aşteptare
Şi mugurii pe care cu lacrimi i-am udat
Au sărutat tăcerea cu semn de întrebare” (Toamna mea)

      ,,Pentru mine toamna reprezintă un amestec de culoare şi sentiment. Chiar şi zilele pline de ceaţă, şi dimineţile albite de brumă au un farmec aparte. Această perioadă a anului, este de fapt o bucată ruptă din noi, un spectacol al florei şi faunei care ne aminteşte că nimic nu se pierde, totul se transformă”, a adăugat Maria Ieva. 

“Ce vină are toamna că mă doare
Căci rana-nsângerată nu-i a ei
Şi lacrima pândeşte gânditoare
Sub pleoapa ochiului de clei?

Ce vină are toamna că mă cheamă
Apusu-n şoapte reci de catifea?
Ce vină are lacrima de mamă
Că viaţa asta parcă nu-i a mea?  (Ce vină are toamna)

     Se scutură cuvintele din ani, tăcerile de dor şi suferinţele în acest anotimp, iar  lacrimile nu au culoare. Aceasta e toamna Mariei Ieva.

“Mi-ai scuturat cuvintele din ani,
Dar mi-aş dori să-mi scuturi întrebarea
Şi-n murmurul tăcerii din platani,
Să-mi tatuezi pe lacrimă mirarea.

Mi-ai scuturat tăcerile de dor
Şi-am înnoptat în visuri nerostite,
Mi-aş fi dorit să-ţi spun cuvinte de amor,
Dar ai plecat prea repede, iubite.

Mi-ai scuturat cu frunzele din măr,
Ce n-am avut, ce am şi încă doare
Te-aş întreba să-mi spui un adevăr,
Dar, Doamne, lacrimile n-au culoare!”  ( Toamna merilor goi )

     Tot toamna îi aduce nevoia de libertate, de a hoinări în mister şi pasiune.
“Să nu mă chemi acasă, mai vreau să hoinăresc,
Să mă cunun cu toamna sub roua dimineţii
Şi dacă mi se cere chirie să plătesc,
Cu lacrima iubirii voi da aromă vieţii.”  (Lacrima iubirii)

     Apogeul simbolistic al toamnei este atins când poeta se intitulează ,,copil al toamnei”, în mod sugestiv pentru a sublinia amprenta pe care şi-a pus-o acest anotimp asupra vieţii sale.

“În labirintul întrebărilor nespuse,
Cu umbra mea de mână, adesea, am păşit,
Eram copilul toamnei, ce încă nu crescuse,
Sub umbra de tăcere, de vise răvăşit. “ ( Labirintul intrebarilor )

Ecoul toamnei este un strigăt de redeşteptare a iubirii; poeta contemplă o toamnă tristă, cu ochi ,,de lacrimi uzi”. 
“Chiar dacă strig, nu mai auzi
Ecoul toamnei cum ne cheamă
Şi-n ochii ei, de lacrimi uzi,
Să te privesti, îţi este teamă.” ( Nu mă privi! )

      O tăcere îngerească pluteşte în versul său, când ascultă şoapta divinităţii.
“ Am asteptat ca macii să-nflorească
Căci am crezut c-am să-nfloresc şi eu,
Dar s-a lăsat tăcerea îngerească
Şi mi-a vorbit în şoaptă Dumnezeu.” ( Am asteptat )

     În versurile Mariei Ieva se răsfrâng lujeri de lumină şi curg lacrimi divine.
 “ La marginea pădurii de stejar
Când tremura un lujer de lumină,
Din dansul frunzelor cu ochi de jar,
Se desprindea o lacrimă divină.” (Un lujer de lumina)

     Muguri de speranţă încolţesc acolo unde  îngerii sunt un decor sublim.
“ Azi s-au întors caişii spre lumină
Şi vise-au aşezat pe portativ,
Ca îngerii să ne aducă smirnă
Când totul o sa pară relativ”. (Mugur de speranţă)

      Din versuri  întelegem ca îngerul nu este închipuire, este o parte a fiecărui om. În momentul în care alegi să trăieşti prin şi din iubire ajungi să cunoşti omul altfel, să-l vezi în toată splendoarea lui.

“Cu fruntea sprijinită de-al tău umăr,
Am auzit şi îngerii visând,
Şi-am început ca anii să mi-i număr
Cu primăvara ultimului gând.”  (Primăvara ultimului gand).

      Pentru a da profunzime trăirilor sale, Maria Ieva creează imagini de o frumuseţe răvăşitoare, unde altare de lumină veghează renaşterea iubirii, o iubire care ,,creşte nufăr din noroi”. 

S-a tulburat o lume între noi
Altare de lumină stau să crape,
Iubirea creşte nufăr din noroi
Şi rătăceşti ca ceaţa peste ape…” (La capătul gandului)


      Ca fiecare om şi poetul este supus îndoielii, sunt momente în care se simte departe de toţi şi de toate, dar este conştient că doar iubirea pură îi va aduce lumina pe chip şi pacea în inimă.
“Nu mă privi, n-ai ce să vezi,
Sunt umbra morţii răstignite;
Doar îngerii în care crezi
Vor şterge lacrima, iubite!” (Nu ma privi!)

       Condeiul poetei s-a născut din muguri de lumină. ,,Stiu că nu-mi pot imagina în acest moment viaţa fără poezie, la fel cum nu îmi pot imagina ziua fără lumină. Liniştea cea mai de preţ o găsesc între cuvinte, de acolo îmi iau şi dau hrană pentru suflet”.

“Când de durerea vieţii am fost o zi străină,
Am întâlnit doi îngeri cu părul castaniu
Şi mi-am făcut peniţă din muguri de lumină
Ca ultima scrisoare să pot să ţi-o mai scriu.”  (Parfum de mere coapte)

“Îngerul este omul în a cărui fiinţă iubirea şi-a găsit locaş veşnic” Toţi suntem plămădiţi din acelaşi spirit, botezaţi cu aceeaşi apă, dar nu toţi suntem conştienţi de ceea ce suntem.
“Ai fost ce-am fost şi sunt ce eşti,
Şi suntem ce am fost să fim,
Copii cu vise şi poveşti,
Şi îngeri ca să ne iubim.” (Ai fost ce-am fost)

“La capătul fiecărui poem Maria Ieva ne strecoară cu obstinaţie o linişte de bun augur. O linişte pe care ţi-o dă lectura a ceva profund, vital şi, mai ales, agreabil. Lirismul , supraîncărcat emoţional şi eliberat complet de criptic, rămâne caracteristica intrinsecă a poeziei Mariei Ieva. Poeta experimentează acest gen de lirism prin cultivarea simbolurilor existenţial, prin candoare şi sentimente înălţătoare, prin construcţii sintactice aparent simple, dar cu sensuri profunde. Versul ei, în general, este ţinut treaz precum un organism viu, ca si când ar dispune de o pulsaţie şi o respiraţie proprie”. (Petre Rău)

De Alexandra Mihalache

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Fara insulte, jigniri sau amenintari! Orice mesaj care nu se supune regulamentului va fi sters.