Oroarea de la abatia Mournray - de Priotese Sebastian Constantin

04:00:00

           Nu este loc pe acest pământ în care omul își conștientizează propria mortalitate mai teribil decât atunci când se află într-un loc izolat. Faptul că nu e peren îl lovește cel mai năprasnic atunci când pășește în oaza de liniște a unei mănăstiri sau abații, care prin a lor simplitate și muri reci, năpădiți de buruieni și roși ani și ani la rând de cariul ploii, îi inspiră omului o frică subconștientă, maladivă de scopul ultim al vieții - Moartea.
Mournray se putea zări din orice unghi s-ar fi privit de pe străzile orășelului; părea că sfidează legile fizicii, putându-se mișca în voie, odată cu ochii celuia care o privea. Se afla pe deal din timpuri atât de vechi încât nimeni nu-i știa vechimea, și mulți fuseseră cei care se avântaseră în a emite opinii care mai de care mai convergente cu privire la etatea acestei clădiri, fără a ajunge vreodată la un rezultat concret la acest mister. Oricât de frumos ar fi fost afară, oricât de albastru ar fi fost cerul și oricât de cald și generos ar fi fost soarele, lumina nu răzbătea niciodată pe silueta acesteia în toată splendoarea ei. Chiar în cele mai însorite zile din vară, lumina părea că doar își plângea câteva firave raze pe abație, că o jelea și astfel încerca să-i ofere comfort prin atingerea ei.
Din când în când, călugării ordinului căruia abația Mournray îi aparținea coborau în orășel după puținele alimente care le erau trebuincioase. În restul timpului, se cufundau în rugăciune în camerele lor modeste și copiau și traduceau volume de variate întinderi de scrieri, cele mai multe de rugăciuni și psalmi în scriptorium, o vastă cameră în care ardeau veșnic lumânări mozolite de ceară și se auzeau încontinuu scrijeliturile penelor pe pergamentele îngălbenite de vreme pe care le scoteau dintr-o cămară de mici dimensiuni și care erau, probabil, la fel de vechi ca însăși abația.
Abatele Illfate era îndrăgit de toți cei care îl cunoșteau. Era tăcut, dar atunci când vorbea, o făcea cu înțelepciune, ascultătorii săi ciulind urechile - nu pentru că abatele ar fi vorbit prea încet; nici pomeneală - o făceau pentru că aveau impresia că făcând aceasta, vocea abatelui le-ar fi trecut direct în suflet prin urechi, prelingându-se ca un lichid ușor prin canalul auditiv. Odată ajuns acolo, ar fi fost ca o pomadă care lecuia rănile interioare. Nu de puține ori umblase din casă în casă, întrebându-i pe locuitori cum le era traiul și dacă le-ar fi putut fi de vreun folos; era ca un părinte pentru cei care fuseseră lipsiți de unul și puteau găsi sprijin în acesta la orice oră din zi și din noapte.
Zilele pe care le petrecea în abație erau zile petrecute în solitudine, citind și rugându-se. Trecutul său era un mister - se știa doar faptul că își privise părinții murind, unul după altul. Acest fapt contribuise la tăcerea care-l caracteriza. Suferise mult și probabil că o mai făcea atunci când era singur și nimeni nu-l putea vedea. Ochii săi uneori roșii nu puteau minți. Îi plăcea abația. Îi iubea liniștea, faptul că se afla la poalele pădurii și că astfel putea inspira întotdeauna aer proaspăt, răcoros, sănătos; îi iubea zidurile încărcate de istorie și arhitectura simplă și biblioteca frumos aranjată.
Bunătatea sa maladivă aduse Moartea la Mournray, adăpostind-o acolo fără voia sa, inconștient că ceea ce invitase înăuntru cu atâta generozitate avea să se transforme în tot ceea ce rugăciunile sale ar fi trebuit să țină departe de acel loc pe care îl îndrăgea atât de mult.
Străinul ajunse noaptea târziu la abație, ud până la piele, tremurând și suflându-și în palme pentru a le dezmorți de frig. Însuși abatele îl primise înăuntru, cu căldură, dându-i lapte cald pentru a se destinde, într-un bol de lemn. Îi oferise una din chiliile libere, spunându-i că putea sta cât dorea. Bărbatul îi mulțumise, aplecându-și capul în fața acestuia, umil, strângând puternic bolul în mâini, acceptându-i căldura plăcută în mădularele sale în care se cuibărise frigul. De îndată ce abatele îl părăsi, aruncă laptele pe geam și puse bolul pe podea. Își lepădă hainele ude și se întinse în pat, zâmbind.
Când primele raze purpurii ale răsăritului se-atârnaseră de zdrențele de întuneric, ajutându-se de ele pentru a urca pe firmament în timp ce acestea se prăbușeau înapoi în leagănul din care ieșiseră, întocmai ca morții care ar fi încercat să-și părăsească mormintele, doar pentru a se prăbuși sub mai mult pământ decât îi acoperise, bărbatul nu fu de găsit. Abatele îi bătuse la ușă cum se crăpă de ziuă, pentru a-l invita să se roage împreună cu el - devenise un obicei pentru abate să ceară compania la rugăciune a celor pe care-i adăpostea, pentru a-i binecuvânta și a începe o nouă zi prin - cum altcumva? - smerenie. Illfate părăsi chilia și se întoarse în scriptorium, gândind că acel călător nocturn plecase fără a-și lua rămas bun, un fapt curios, dar care nu putuse zdruncina bunăvoința abatelui. Li se alătură fraților săi la copiat, luând o bucată de pergament, netezind-o și începând, precaut, prima literă înflorată atât de specifică acelor scriituri.
Treptat, lumina zilei pălea, preschimbându-se în acea frumoasă tentă sângerie a crepuscului - crepusculul, ah, acea elegantă și onorabilă moarte domoală a zilei! Acea ultimă zbatere leneșă în ghearele nopții! Clătit în culoarea aceasta a amurgului, abatele coborî dealul către clădirile micului oraș, însoțit de un bărbat a cărui mină nu prevestea nimic bun. Îngrijorarea îi săpase riduri adânci pe chip și trupul i se cocârjase sub povara grea a ceea ce i se zbătea în inimă cu acea furie resemnată atât de caracteristică ființei umane.
Illfate intră într-o cameră infuzată de o atmosferă tristă, apăsătoare; ochii-i căzură pe trupul firav al soției celuia care-l solicitase - o femeie cu un chip atât de blând că ar fi îmbunat până și diavolul. Era scăldată în sudoare și ochii îi erau apoși, ca de sticlă și culoarea vieții incepuse să-i părăsească, la fel de încet cum păsările părăseau meleagurile pe care atârna umbra îngrozitoare a iernii. Ceva se rupse în inima tandră a abatelui când acei ochi se abătură asupra chipului său, cu un zgomot pe care doar el îl putuse auzi, zgomot pe care îl asociase cu zbârnâitul unei coarde de viori plesnind. Îi mângâie fața ovală, călduroasă și-i strânse o mână rece între ale sale, luând parte la suferința ei. Femeia începuse să plângă încetișor, zguduindu-și ușor pieptul pe jumătate mort, prezența abatelui fiind atât binevenită cât și îngrozitoare, pentru că știuse că venise pentru a o binecuvânta înainte de a fi purces pe drumul fără de lumină al Văii Morții. O sărutase pe frunte, ținându-i căpșorul în palme, terminând binecuvântarea cu un “In nomine Patris et Filii et Spiritus Sancti” tremurând, fără vlagă. În tot acest timp, soțul celei ce avea să părăsească lumea celor vii plânse silențios, muscându-și monturile pumnilor, icnind de durerea ce-i sfâșia spiritul.
Să-ti privești propriul suflet părăsindu-te încet se poate îndura, dar să privești cum acesta părăsește sălașul ființei tale cele mai iubite e într-atât de dureros încât îngerii coboară de pe piedestale și plâng alături de tine, înghițind valuri amare de lacrimi. Îi părăsi cu inima grea pe cei doi și se întoarse, cu capul plecat în tristețe, la abație.
Și Moartea îl urmase într-acolo, respirându-i în ceafă, jucând în jurul său prin boschetele ce împânzeau coama dealului. Mirosul sângelui îl înlocuise pe cel al tămâii.
- Fratele Matthew este mort!
Acestea fuseseră cuvintele cu care fusese întâmpinat abatele Illfate. Șocul se contopise cu tristețea pe care o suferise de când văzuse viața femeii aceleia părăsind-o și genunchii îl lăsară atunci când intră în chilia celui ucis. Vomă violent atunci când dădu cu ochii de cadavrul acestuia. Patul și podelele erau mânjite de sânge, și o dâră ducea până la ușă, unde acesta fusese găsit de fratele John, care nici acum nu-și revenise din leșin, chiar dacă i se aruncară nenumărate găleți de apă pe față.
Gâtul îi era sfâșiat, iar membrele-i atârnau în toate direcțiile, răsfirate, cu oasele violentate într-atât încât se mișcau la fel de liber cum ar fi făcut-o mâinile și picioarele unei păpuși. Pe chip i se întipărise o groază de nedescris, de parcă noaptea și-ar fi deschis opacele ferestre, oferindu-i o priveliște a ceea ce se afla dincolo de ele, a lucrurilor fără de nume care nu pot fi nicidecum descrise - lucruri care mișunau ca viermii-ntr-o carcasă umană prin fuioarele nopții încă de la făcerea pământului.
În mintea abatelui, toate rugile pe care le învățase vreodată se topiseră într-un disperat strigăt de ajutor îndreptat către cerul nopții, menit să străpungă norii, ca o săgeată; și coborîse la fel de repede, cu nimic altceva în vârf decât absență, umezeală, deznădejde și venin. Îmbulziți în spatele său, ceilalți frați, cu priviri perplexe, își frânseră mâinile iar vocile lor - un vuind haos de cuvinte de neînțeles - se uniră într-una singură care se sparse de pereții holurilor, învârtindu-se nebunește pe scări, prin catacombele pline de cruci și morminte în care trupuri cedau nisipului din care fuseseră plăsmuite. A, cât de prilejuitor de moarte este zgomotul! Ce blestem grozav este vocea! - căci vociferând astfel, nu observară umbra care trecu prin spatele lor și-l săltă pe fratele Marc de parcă ar fi cântărit cât o pană, târându-l prin colbul lipicios al tenebrelor catacombei labirintine, în brațele de mătase ale Morții. Ei nu auziră fâșâitul produs pe holurile și scările cufundate-n întuneric și geamătul surd de durere și zgomotul de os frânt ce veneau de la fratele lor, căruia i se oferise o priveliște teribilă înainte de a muri.
Niciunul nu putuse să pună geană pe geană în acea seară. Ființa umană nu se poate opune torentului de memorii cu cei dragi atunci când acesta începe să curgă; doar atunci când nu-i mai avem aproape ne amintim de ei, iar atunci când o facem, fiecare amintire se preschimbă-ntr-un jungher în inimă, ce se rotește și se rotește și ne consumă cum focul consumă uscatele frunze ale toamnei. Un alt fapt agonizant pentru om e să-și pună întrebări la care nu i se poate răspunde. Astfel de întrebări își puneau toți cei din Mournray, dar cea care apărea de fiecare dată cu mai mare intensitate era ”Cine îl omorîse pe fratele Matthew?”. Apoi urmau ”De ce?”, ”Cum s-a putut întâmpla așa ceva?”.
Abatele privea stelele, cu ochii înecați în lacrimi; oare nu erau astrele metafore pentru om și viața sa de hârtie? În plus, erau la fel ca sufletul - uneori calde, uneori reci; câteodată atât de departe, câteodată atât de aproape că păreau la o întindere de braț. Uneori străluceau, iar alteori se prăbușeau într-un neant monocrom. Abatelea le privea și încerca să taie cu privirea cosmosul în lung și-n lat ca să-l găsească pe Dumnezeu, să-l decojească de gheață și să-l întrebe ”De ce?”, stând amândoi ca două statui de piatră în găoacea Lui, fiecare abținându-se să nu-l întrebe pe celălalt ”Cum îndrăznești?”. Moartea fratelui Matthew îl distruse. Se chinuia să nu-și lase sufletul pradă îndoielii, să nu-și ucidă inima și bunătatea din ea. Era o tortură - o fecioară de fier lăuntrică, și tot sângele ce se scurgea printre spini se prefăcea-n otravă.
Această lungă și dureroasă gândire îi fu întreruptă de fratele Martin, care-l anunță că nu-l văzuse pe Marc de câteva ore și că acesta nu se afla în camera sa, unde era de găsit în tot timpul în care nu stătea aplecat asupra vreunei cărți în bibliotecă sau scriptorium. Abatele îi așeză o mână pe umăr, spunându-i să nu se îngrijoreze. Poate că doar ieșise să ia o gură de aer. Îl trimise apoi în camera sa, sfătuindu-l să încerce să se odihnească.
Martin își aprinse o torță și străbătu coridoarele abației, chiar dacă i se spusese să nu-și facă griji, dar îl cunoștea pe fratele Marc de multă vreme și știa că nu ar fi ieșit noaptea, singur. Intră în scritptorium; lumina torței se întindea macabru pe pergamentele desfășurate pe masă; vitraliile colorate străluceau vag, dar nici urmă de Marc. Închise ușa scriptoriumului precaut, pentru a nu-i trezi pe ceilalți - dacă ar fi dormit vreunul. Coborî apoi în catacombe, strigând încet numele fratelui său rătăcit, dar nu i se răspunse; pânze de păianjen se legănau lin în bătaia unui curent slab și șobolani îi tăiau din când în când câmpul vizual; cavourile erau cufundate în liniște, parcă ar fi fost sculptate în timpul însuși, reci - curios i se păru faptul că deși nemuritoare, țineau înăuntrul lor trupurile celor care muriseră, acum mai mult ca sigur preschimbate-n praf și pulbere; își imagină craniile celor îngropați rânjind cumplit și găvanele ochilor, goale, mustind de șerpi și gândaci și se cutremură. Se întoarse cu pași repezi pe binecunoscutele holuri, încă simțind fiorul fricii pe spate, uitându-se constant în urma sa, de parcă morții s-ar fi ridicat și-ar fi pornit după el, pretinzându-l pentru mormânt, pedepsindu-l că le pângărise mental imaginea. Își spuse că era mai bine dacă mergea în camera sa, cum îl sfătuise abatele Illfate; poate că, într-adevăr Marc ieșise să-și limpezească mintea.
Cum miracolele, în natura lor atât de îndoielnică, apar de niciunde, neanunțate de nimic, întocmai meteorilor care brăzdează cerul în traiectoria lor pârjolitoare, Martin auzi glasul lui Marc, chemându-l șoptit; ridică făclia la nivelul ochilor pentru a vedea unde era acesta; îi desluși silueta după colțul holului; acesta îi făcu semn cu mâna să-l urmeze; îl urmă și făclia căzu, cu un zgomot înfundat pe podeaua de piatră; luna coborî dintre nori, incadescentă și razele-i de sidef, reci și incolore iluminau coridorul, creionând două siluete: cea a lui Marc și cea a călăului său. Fratele răcni, vocea sa răzbătând în toate chiliile abației ca urletul unui lup care sfâșie toate adâncimile pădurii, și se opri brusc. Acum se auzeau doar clipocitul sângelui pe piatră și fuga fraților alertați de țipăt.
Abatele Illfate sări din patul său modest ca și cum ar fi fost picurat cu ceară; după ușă, parcă o-ntreagă turmă de bizoni alerga liberă, într-atât era de mare hărmălaia; când dădură de fratele Martin, acesta încă mai respira. Probabil cel care voise să-i ia viața fugise atunci când făcuse greșeala de a-i da răgaz călugărului să deschidă gura, adunându-și toate forțele ce-i mai rămaseră în acel oribil strigăt de oroare și durere. Încercă să vorbească dar cei din jur nu reușiră să înțelea decât ”...inul”. Apoi se petrecu o întâmplare care arse pe retina călugărilor ca un fier încins: trupul fratelui Martin se contorsionă violent și ochii i se dădură peste cap, albastrul fiind întru totul înlocuit de alb, pentru a fi cuprinși în final de flăcări verzi, jucăușe, bestiale. Membrele i se mișcau la unghiuri imposibile pentru o ființă umană, apoi se opri din acest dans macabru la fel de neașteptat cum începuse. Gura i se deschise:
- În camera străinului veți găsi răspunsul; dedesubt! Grăbiți-vă!
Martin vorbi, dar cu glasul altei persoane, glas pe care toți îl recunoscură ca fiind al fratelui Matthew! Trupul călugărului se prăbuși fără suflare, cu ochii larg deschiși, în care, încetul cu încetul, acel foc verde se stingea. Năucirea și frica celor prezenți este imposibil de descris; dintre toți, abatele Illfate fusese singurul care-și mascase consternarea - cu trăsăturile de piatră, cu ochii în care ardea o lustră primejdioasă, tremurând, coborî în curtea abației de unde înșfăcă securea de crăpat lemne și apoi trecu val-vârtej pe lângă toți, îndreptându-se spre chilia în care-l găzduise pe străinul nocturn. Încercă ușa - închisă. Cu lovituri precise, puternice de secure, începu să o hăcuiască; așchii de lemn zburau peste tot, iar frații priveau uluiți ieșirea de furie a abatelui Illfate. Parcă era posedat de un duh rău - cu atâta sete și ură izbea cu lama securii în lemnul ușii! O spintecă îndeajuns cât să poată intra înăuntru; ceilalți, desigur, îl urmară, dar nu găsiră pe nimeni acolo. Abatele cercetă camera în lung și-n lat, fără a găsi vreo urmă de-a străinului, dar apoi - poate din pură curiozitate sau poate dintr-un impuls instinctual - se lăsă în genunchi și privi sub pat. Acolo, scândurile păreau mai ridicate decât în restul chiliei. Cu ajutorul a doi frați, dădu patul la o parte. Sub acesta, scândurile fuseseră rupte și apoi legate într-un soi rudimentar de chepeng. Abatele îl ridică prudent, cu lama securii zvâcnind în lumina lumânărilor pe care ceilalți le țineau în mâini pentru a-i ilumina calea.
Abatele nu reuși să evoce o teroare mai mare decât cea pe care o simțise în acel moment; ceilalți călugări icniră de spaimă și-și duseră automat mâinile la gură, pentru a nu mai scăpa vreun astfel de sunet. Sub chepeng fusese săpată o groapă, în care stătea solemn, cu mâinile împreunate pe piept, bărbatul pe care-l invitase înăuntru în acea noapte furtunoasă. Studiase această creatură și auzise multe povești despre ea, dar nu se gândise niciodată că avea să aibă de-a face cu una. Citise în scriituri imemorial de vechi despre ea. Fără să ezite ridică securea deasupra umerilor, cu intenția de a-i despărți capul de trup acelei dihănii, și i se păruse că reușise, dar chiar atunci când tăișul acesteia aproape-i atinse gâtul, deschise brusc ochii și țâșni afară din groapă cu o viteză uluitoare, trântind doi călugări la pământ, care-și scăpară lumânările pe podea. Imediat cum această creatură ieșise din groapă, Illfate se întoarse imediat pe călcâie, crezând că-i anticipează mișcarea, și nu se înșelase, doar că acel vampir - pentru că asta era acea abjectă ființă - luă un călugăr și-l puse în fața sa. Lama toporului i se oprise în gât și căzu mort la pământ.
- Torțe! urlă abatele, în mintea căruia, fapta tocmai întocmită distrugea și ultima urmă de raționament care-i mai rămăsese. Dar nu avu prea mult timp să se gândească. Creatura rânjea cu o sălbăticie diavolească și dinții pătați de sânge.
Călugării care nu fugiră să-și salveze viețile se întoarseră repede în cameră cu torțe aprinse, care ardeau cu văpăi mari, groase, portocalii. La ordinele abatelui, strânseră vampirul în cerc.
Lumânările scăpate pe podea aprinseră lemnul, care începuse să ardă din ce în ce mai tare, umplând camera de fum. În timp ce fiara realiză că fusese prinsă la înghesuială, Illfate își făcu loc printre torțe și izbi, orbit de furie, cu securea în ea. Dacă iadul ar fi sunat într-un fel, ar fi sunat întocmai ca țipetele creaturii, care căzuse în patru labe sub asaltul inuman al abatelui. Camera deja fusese în mare parte cuprinsă de flăcări. Cu o ultimă lovitură, Illfate îi tăie capul de pe umeri, care se rostogoli pe podea ca un dovleac. Abatele le strigă călurilor să iasă afară mai repede. Focul era atât de violent căci acesta abia-abia avea pe unde să iasă din acel infern.
Dar el nu dorea să iasă. În graba lor, în lăcomia lor de viață, călugării fugiră, cum le spusese să o facă, dar nici măcar unul dintre ei nu se uită în urmă. Chipul abatelui era scăldat în lacrimi, lacrimi în care se reflectau limbile focului.

Niciun comentariu:

Fara insulte, jigniri sau amenintari! Orice mesaj care nu se supune regulamentului va fi sters.

Un produs Blogger.