miercuri, 17 decembrie 2014

SIMBOLISTICA LUMINII ÎN STRUCTURA IMAGINARULUI POETIC BLAGIAN de Prof. Mihaela RÃDUCEA

      Personalitate singulară in peisajul literar al vremii sale, Lucian Blaga se remarcă drept o
conştiinţă creatoare însetată de absolut. Dorinţa de transcedere a limitelor impuse de însuşi statutul de fiinţă umană va provoca pe planul artistic o neistovită căutare a esenţelor. Mai mult decât contemplaţie sau simplu meşteşug, arta de a scrie devine la Blaga mijlocul cel mai eficient pentru eliberarea conştientului tensionat, pentru transpunerea în vers a propriilor intuiţii abisale. Lumina, ca element cuprinzând in sfera lui de semnificaţii sugestia unei  forţe lăuntrice excepţionale, este simbolul ce a dominat întregul traseu existenţial al artistului, convertindu-l metaforic pe Blaga într-un adevărat “Poet al luminii”. Forţa lăuntrică a omului Blaga, acea iluminare a conştiinţei specifică doar iniţiaţilor au fost izvorul creaţiilor de mai târziu. Această tendinţă de surprindere a esenţelor universului şi de pătrundere în noi dimensiuni ale spiritualităţii este captată de Blaga într-un limbaj poetic aluziv şi fluid, transpus simbolic în metafora ,,luminii”. Poemele sale devin expresia unui univers absolut a cărui esenţă Blaga şi-o asumă şi o transfigureză poetic.
      Simbolul luminii, ca emblemă absolută a unui univers ce se refuză receptării directe,  devine astfel motiv emblematic pentru întreaga existenţă creatoare a artistului. Din arta şi gândirea orientală el preia aspiraţia nemijlocită spre absolut, transfigurînd orizontul transcendent în expresia adâncirii în propriul infinit interior, spre spaţiul cosmic, al dizolvării în lumină. Expresii metaforice ale contemplării naturii, Poemele luminii subliniază o percepţie senzorială profundă.
   
  Poemele sunt transfigurări metaforice ale sentimentelor eului liric ce-şi cântă iubirea-lumină, ridicând-o la rang de fapt poetic esenţial. Prin propria sa spiritualitate, definită plastic ,,lumina mea”, poetul sporeşte taina lumii, amplifică misterul existenţial, fără însă a-l revela.
       Poemele din volumul În marea trecere, publicat în 1924, devin expresii metaforice ale sentimentului caducităţii. Poetul iniţiat îşi pierde vitalitatea anterioară, se simte izolat de semeni şi înstrăinat de sine, exprimându-şi regretul de a se fi născut, de a fi pătruns în lumină:,,De ce m-ai trimis în lumină, Mamă, / de ce m-ai trimis?”(Scrisoare).
       Odată cu volumul Lauda somnului(1929), pe fondul unei atitudini spirituale superioare, poetul reia mişcarea ascensorială spre înalt, cuprins de starea de fascinaţie către planul simbolic al luminii. Transcederea către lumină echivalează cu o febrilă căutare a profunzimilor dincolo de aparenţe, căci eul liric se străduieşte să iasă de sub regimul ontologic al umbrei, căutând misterul în sfera apolinică, a absolutului. Somnul devine ,,stare dumnezeiască”,  iar noaptea ,,temniţă bună”.
       Volumele La cumpăna apelor (1933) şi La curţile dorului (1938) cuprind poeme de inspiraţie folclorică şi mitologică, cântece apărute pe acelaşi fond al lirismului contemplativ. Eul liric intuieşte în lucruri şi fenomene simboluri ale unei realităţi mai adânci, perspectiva rămânând una cosmică, de transcedere a universului imediat. Teama de moarte, regăsită şi în volumul În marea trecere echivalează cu o părăsire a luminii: ,,De ce îmi e aşa de teamă –mamă-/ să părăsesc iar lumina?”(Din adânc).
Ultimul volum antum de poezii- Nebănuitele trepte (1943) propune o modificare spectaculoasă a stării lirice. Revelaţia trăită ca exaltare este evidentă în poeme precum Răsărit magic, Pleiadă şi lumea inundată iarăşi de lumină redevine muzicală şi transparentă.
Redat ca laitmotiv pe parcursul întregii opere blagiene, simbolul luminii dobândeşte noi  valenţe ideatice: metonimie a iubitei în Poemele luminii, sugestie a unui absolut spre care eul liric aspiră, expresie definitorie a unui univers arhetipal- spaţiu matricial şi protector sau, din contră, univers ce îi provoacă poetului sentimente de teamă şi anxietate.
       În poemul Lumina, viziunea cosmogonică a poetului imaginează o naştere a lumii prin forţa germinativă a energiei luminoase.
      Lumina pe care o cântă poetul, esenţă a universului, se înfrăţeşte cu întunericul, nu descifrează taina lucrurilor ci le opacizează, le estompează înţelesurile, cufundându-le în mister. Absolutizată în plan metafizic, unitatea celor două contrarii: lumină şi întuneric este transformată de Blaga într-o legătură dialectică profundă.
În poeme în care simbolul luminii pare a lipsi, el este de fapt înlocuit cu simboluri ascensionale menite a reda energia nestăvilită a poetului, doritor să devină eu-receptacol al fluxului luminos: ,,mi-aş întinde spre cer toate mările/ ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi, / spre cer/ să-l cuprind”(Daţi-mi un trup, voi munţilor).
       În Scrisoare, poetul îşi regretă propria naştere, ce coincide cu o ,,aruncare” în lumina lipsită de atributele ei originare: ,,De ce m-ai trimis în lumină, Mamă/ de ce m-ai trimis?”. Poetul gândeşte viaţa ca o lumină menită stingerii, un prag al trecerii spre moarte, primită cu resemnare absolută. Dorind să umble mut printre semeni, să iasă ,,în cale cu ochii închişi”, poetul constată inutilitatea cuvintelor: ,,amare foarte sunt toate cuvintele”, preferând o explorare a propriului abis lăuntric, o cufundare în ,,noaptea” propriei interiorităţi. Într-un univers cufundat în somn şi întuneric, poetul îşi mărturiseşte deschis teama ca efortul său de a cânta lumina să fi fost zadarnic: ,,ce lumină n-a fost în zadar cântată?”(Cetire din palmă).
      Prin volumul La cumpăna apelor, existenţa este văzută, ca şi în celelalte volume, într-o dinamică descendentă, într-o simbolistică a ,,căderii”, singura resursă a poetului fiind aceea de a cânta lumina originară, care a pierit: ,,Caut, nu ştiu caut. Subt stele de ieri,/ subt trecutele, caut/ lumina stinsă pe care-o tot laud”(Lumina de ieri). Lumina pare să-şi fi pierdut funcţionalitatea, aşa cum în poezia Veac din volumul Lauda somnului singura lumină percepută de individ era lumina artificială: ,,În teatre strigă luminile”. 
       Sentimentele poetului mărturisesc o profundă tristeţe metafizică, generată de neputinţa de a percepe o înviere a luminii ca ,,forţă demiurgică” supremă: ,,Tenebrele n-au  capăt, lumina n-are/ învieri” (Inima mea în anul 1940). Cu toate acestea, lumina are capacităţi revelatorii, stârnind o ,,criză în obiect”, descoperind fragmente din misterele ce se refuză cunoaşterii, astfel încât: ,,Umbra lui Dumnezeu e mai vârtoasă în lumină, / mai grea ca alte umbre. Şi nu-ţi scapă”(Umbra lui Dumnezeu). Accesul spre lumină devine greoi şi chiar imposibil, căci alături de propria-i  umbră poetul se simte mai protejat de trecerea în nefiinţă: ,,Umbra-alături ia fiinţă,/ unde merg, să nu merg singur./ Neguri vin din nefiinţă-/ mărturii că nu sunt singur”(Nu sunt singur).
      Animată de un adevărat heliotropism, fiinţa poetului se îndreaptă spre lumină, identificată în volumul de debut cu esenţa absolută a universului, cu dragostea şi fiinţa senzuală a iubitei sale Cornelia Brediceanu, acest fapt generând simbolic esenţa omului şi a poetului: ,,…pentru mine eşti totul. Pentru mine eşti lumea, viaţa, norocul, fericirea, înţelepciunea, nebunia şi- poemele”1. Femeia, purtătoare de lumină spiritualizată, devine sursă de inspiraţie a poetului, precum ,,lumina din ziua dintâi” a fecundat Nepătrunsul devenind esenţă a universului. 
Iubirea spiritualizată devine la Blaga sugestie a unui absolut ontic, spre care sufletul de esenţă 
expresionistă al poetului aspiră, animat de un elan vital. Alături de femeia iubită: ,,Sus. Numai noi doi”, îndrăgostitul realizează o simbolică mişcare ascensională- căci planul luminii este unul apollinic, totul într-o stare de fascinaţie şi uimire, ca în faţa unui act ritualic.
În poemul Lumina, Blaga stabileşte corelaţii inedite între lumina dragostei şi lumina originară ce a stat la baza universului, într-o cosmogonie poetică în care lumina a fecundat haosul şi Nepătrunsul. Universul se transfigurează, în imaginaţia poetului, în împletire de antinomii, în spaţiu al tensiunilor ontice şi gnomice. Simbolul luminii, rememorare a esenţei paradisului(Lacrimile), se împleteşte cu minunile întunericului, într-o alegorie a unui spaţiu dominat de antinomii existenţiale.
Luminii ca laitmotiv blagian i se asociază un complex de imagini simbolice ascensionale: muntele, pasărea, copacul, săgeata. Prin poarta cerului situată în vârful muntelui, poetul iese în afara lumii şi a ,,marii treceri”, lepădând ,,balastul cărnii”: ,,Mă simţeam acolo, sus, mutat într-o vârstă arhaică, la adăpost faţă de tumulturile istoriei, ce numai arar îşi trimitea rumoarea din vale la noi”.2 Simbolismul cosmic al muntelui axial este învestit cu valoare sacră, conturând o hierofanie în toate mitologiile lumii. 
      Încadrându-se în seria tematică ce duce de la Nietzsche la Th. Mann, în simbolul muntelui Blaga reuneşte în mod subtil ,,ideile de geniu şi de boală, de inspiraţie poetică şi de nebunie dionisiacă” Eul liric asociază muntele propriei individualităţi creatoare, situându-l ,,în apropiere”, ca loc de refugiu în faţa banalului cotidian. ,,Înconjurat de lucruri bătrâne/ acoperite cu muşchi din zilele facerii”, muntele înglobează funcţii catharctice, mijlocind contactul spiritualităţii poetice cu ,,cercul/ ce ţine laolaltă doagele bolţii” cereşti, respectiv cu lumina.
Simbol desprins din spaţiul-matrice al poeticii blagiene, copacul, cu variantele gorun sau brad, conturează o geografie spirituală de esenţă simbolică şi mitologică, un univers al contopirii dintre adânc şi înalt. Convertit în alter-ego al eului liric, arborele devine receptacol al fluxului de energie luminoasă: ,,cine vântură de pe muncel/ atâta lumină peste el?”, ,,mi-l loveşte în creştet fulgerul”.
În poemul Cap aplecat, imposibilitatea aspiraţiei spre lumină îşi găseşte rezonanţele în sfârşitul materiei. Dezolării eului liric convertit în umbră îi corespunde moartea copacului, simbol suprem al accesului în transcendent: ,,Cu pâlpâit de veche sfeşnic/ un copac s-a stins”.
Simbol absolut al eliberării de contingentul pământesc, pasărea ca simbol ascensional poartă cu sine întunericul profunzimilor, dar şi lumina celestă: ,,Ai trăit cândva în funduri de mare/ şi focul solar
l-ai ocolit pe de-aproape”. Lumina din ochii verzi ai păsării, provenită din ,,fosforul cojit de pe vechi oseminte”, compensează accesul spre lumină cu o chemare spre abisurile nefiinţei, spre negurile începutului, unde pasărea sfântă îşi pierde zborul ,,sub iarba cerului”. ”. În literatura universală poetul Saint-John Perse a avut intuiţia existenţei unei corespondenţe între păsări şi puritatea primordială, atunci când a scris ,,Păsările păstrează printre noi ceva din cântul Genezei”.
      În poema Am înţeles păcatul ce apasă peste casa mea, relaţionarea planului terestru cu profunzimea esenţelor apolinice este prevestită de zborul păsărilor spre ţinte luminoase: ,,puterile păsăreşti au arătat în triunghiuri/ spre ţinte luminoase”. În plan metaforic, transcederea universului concret, simbolizată prin zbor, coincide cu o ,,lepădare” a poetului de ,,balastul cărnii”, cu o ieşire din propriul sine: ,,şi mă scutur de mine însumi/ ca un câine ce-a ieşit dintr-un râu blestemat”.
Simboluri ale conştiinţei poetice însetate de lumină, porumbeii şi privighetorile sunt convertite în ,,gâşte” cu ,,mişcări oprite”, poetul însuşi devenind ,,frate obosit/ al cerului de jos/ şi-al fumului căzut din vatră”. În volume precum În marea trecere, eul liric îşi mărturiseşte în mod direct revelaţia amară şi dezolantă a încetării impulsului spre transcendent, a opacizării luminii: ,,Un stânjen doar deasupra mea-i lumină”.
În poemul Lumina de ieri din volumul La cumpăna apelor, efortul eului liric constă în căutarea neobosită a luminii de altădată, ce şi-a pierdut în prezent esenţa: ,,Caut/ un cer trecut, ajunul apus. Cât de-aplecată/ e fruntea menită-nălţărilor altădată!”.
Sfâşiat de nostalgia orei rămasă ,,fără făptură”, a stelelor de ieri, ,,trecutele”, poetul cântă asemeni mitologicului Orfeu lumina genezei, simbol al matricei originare: ,,lumina stinsă pe care-o tot laud”.
Lumina de altădată se converteşte în volume precum Paşii profetului sau În marea trecere în ,,arătare de lumină” ce refuză transcendenţa ca act suprem de revelaţie a absolutului. Elanul ascensional spre lumină se frânge brusc, fiind înlocuit de transcendentul ce se coboară la nivelul contingentului, al imediatului: ,,S-a-ntors, ah, în lume o stea./ Mi-s mâinile arse de ea” (Cerească atingere, din volumul La cumpăna apelor).
În poemul Bunavestire, poetul surprinde un peisaj dominat de ,,sorii cântăreţi” nocturni, un cadru al nopţii embrionare, unde întreg universul apare ca un imens pântece matern ce asigură pruncului ,,temniţă bună”.
       Simţindu-se înstrăinat şi expulzat într-o lumină valorizată negativ, subiectul uman se va lamenta pe tema imposibilei întoarceri în sânul embrionar protector, interpretându-şi propria ieşire în lume ca pe o naştere ratată: ,,De ce m-ai trimis în lumină?” (Scrisoare).
Abandonul luminii originare echivalează în conştiinţa eului poetic cu o excludere din Eden, cu o ruptură forţată de vârsta pură a copilăriei, ce va conduce în plan simbolic la o mutilare a făpturii: ,,Trupul meu cade greu ca o pasăre moartă”.
       Poezia blagiană pendulează neîncetat între doi poli antitetici: unul este cel al expresiei directe, discursive, cultivând însă hieratismul la un nivel adiacent şi polul vorbirii cu ,,glas de taină”, operând cu simboluri iniţiatice. Oricare ar fi maniera aleasă de Blaga pentru transmiterea mesajului poetic, esenţială rămâne încercarea artistului de a spori tainele universului prin cunoştere luciferică, de a conserva misterele existenţiale, lirismul său convertindu-se, conform definiţiei lui Vladimir Streinu în ,,alfabet criptic”.
Lumina selenară, întrupată în şi prin întuneric, mediază osmoza intimă dintre ordinea cosmică şi cea terestră, căci apologet al luminii albe, poetul va avea o deschidere mult mai profundă spre înţelesurile şi neînţelesurile universului.
Arta poetică ce prefaţează volumul de debut al poetului, poartă numele Eu nu strivesc corola de minuni a lumii şi anticipează teoria filosofică a ,,minus-cunoaşterii”, ce va fi expusă ulterior în lucrarea Eonul dogmatic. Eul liric devenit ipostază interiorizată, participă subiectiv la miracolul universal, sporind ,,vraja nepătrunsului ascuns” cu ,,largi fiori de sfânt mister”, cultivând clar-obscurul drept stare ce declanşează meditaţia poetică. Lumea ce se deschide cunoaşterii este univers interiorizat, învăluit în penumbră selenară. Respingând regimul diurn al conştiinţei interogative, poetul convertit în eu-lumină preia virtuţile luminii selenare ce conservă clar-obscurul, estompând contururile nete ale realităţii spre a reda profunzimea tainelor universale. Prin mijlocirea luminii albe dar şi prin propria-i lumină: ,,cu floarea mea de foc în mâini”, eul liric participă subiectiv la momentul miraculoasei comunicări cu universalul, recunoscând într-un aforism perpetua oscilare între cele două regimuri ale imaginarului: ,,Umbrele seamănă, ce-i drept, cu întunericul, dar sunt fiicele luminii”.
     Prin mijlocirea luminii albe dar şi prin propria-i lumină: ,,cu floarea mea de foc în mâini”, eul liric participă subiectiv la momentul miraculoasei comunicări cu universalul, recunoscând într-un aforism perpetua oscilare între cele două regimuri ale imaginarului: ,,Umbrele seamănă, ce-i drept, cu întunericul, dar sunt fiicele luminii”.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Fara insulte, jigniri sau amenintari! Orice mesaj care nu se supune regulamentului va fi sters.