luni, 12 ianuarie 2015

Aura Popa, în vâltorile inimii

“Poezia vindecă rănile create de raţiune”. (Novalis)

"Coroana literaturii este poezia. Poezia este finalul şi ţelul literaturii.Ea reprezintă cea mai sublimă activitate a minţii umane; constituie atingerea frumuseţii şi delicateţii. ( W. Somerset Maugham)

Poeta Aura Popa ne vindecă rănile interioare , atingând frumuseţea şi delicateţea prin versul său deosebit. Originalitatea cu care creează o muzică divină în sferele noastre lăuntrice este dovada că stăpâneşte cuvântul într-o manieră cum puţini ştiu să o facă. Este o poetă care se dedică iubirii, care se dăruieşte cu ardoare cuvântului, dansând pe o scenă de emoţii şi vise care capătă profunzimi aparte.

Aura Popa  a debutat în poezie în anul 1993 în Curierul literar şi artistic, însă primul poem a fost scris încă din copilărie.  “Am cochetat cu poezia încă din adolescenţă şi mi-am exersat imaginaţia în încercări care astăzi îmi stârnesc zâmbetul. Prima poezie, evident, a fost închinată mamei, icoana gândului meu şi a fost scrisă undeva, în jurul vârstei de 11 ani”, povesteşte poeta.


A publicat la Editura Armonii culturale două volume de poezii şi este prezentă, de asemenea, în 5 antologii importante de poezie. Poezia are o valoare nepreţuită în ochii Aurei Popa. Când vorbeşte despre însemnătatea poeziei, simţurile sale ating înălţimile luminii cereşti şi se cufundă în sensibilitate şi bucurie, fiindcă poezia îi este refugiul cel mai profund, adăpost tainic în care renaşte şi îşi regăseşte sensul şi echilibrul.  “Pentru mine, poezia este o imensă bucurie, o bucurie pe care nu o poţi trăi nicicum într-o altă lumină, o cale prin care ajungi la întâlnirea cu echilibrul, fie pe muchia ascuţită a unei metafore, fie pe coama teşită a unei  stări”, a explicat Aura Popa.

Se lasă pradă pasiunii de a scrie, valsând în vers şi destăinuindu-se cu înflăcărare. Vădeşte un profund devotament pentru poezie. Chemarea sa în universul magic al versului o eliberează de trăiri şi gânduri pe care ni le împărtăşeşte cu fiecare cuvânt, asta fiindcă simte nevoia de a împărţi lumina care înveleşte cuvântul:
“Nu mai sunt eu cand scriu! Şi nu iau seama
De-ncercuiesc zăpezi sau mori de vânt.
Atâta ştiu că filele mă cheamă
Să-mpart toată lumina din cuvânt.” (Transpuneri)

Este o poeta înnăscută, binecuvântată cu har ceresc , care respiră poezie:
“Pot respira şi „altfel” prin poeme:
Pot înteţi furtuni de înţeles
Sau să cuprind cu ochii mei prin vreme
O zare ne-mblânzită, de eres.”

Iată cât de sugestiv îşi descrie poeta misiunea într-unul din poemele sale:
„Descriu căderi în gol sau fac doar valuri
Neînsemnate pe un râu de dor
Şi-mi impletesc lumina dintre maluri
De la vărsare până la izvor”. ( Vâltori )

Cât despre arta de a scrie, Aura Popa mărturiseşte ce se ascunde în spatele acestei măiestrii şi cum dă o formă potrivită cuvântului pentru a-şi expune lumea interioară. Să “încastrezi trăirea în cuvânt” este una din cele mai dificile misiuni:

„Pare uşor? Nu e! N-a fost vreodată
Să rafinezi pustiuri, să ştergi vânt
Pe cerul prea scrobit din niciodată
Şi să-ncastrezi trăirea în cuvânt”. ( Să scrii )

Aura Popa creează un joc inedit în care conferă sensuri nebănuite cuvântului şi formelor cuvântului. Astfel, cuvântul încearcă să se dezlănţuie în anotimpul verii, iar iubirea scrie cu durere şi temeri o prefaţă. Chiar verbele pot rămâne pustii, fără puterea de a transmite mesajul şi secate de sens. „Virgule de geruri” şi „cratime de vifor” întăresc ideea unei lumi interioare reci, care aspiră la împlinire:

„Nu ştii ce vrei! Te-agăţi cu mâini de gheaţă
De marginile verii din cuvânt,
Dar scrii prăpăstii zilnic în prefaţă
Şi-apoi arunci cu ţipete în vânt

Ca încrustarea lui să te întoarcă
Din nou în iarna ta de răzgândiri
Să-ţi ningă iar cu dacă şi cu parcă
Pe buzele rostirii şi-n priviri.

Nu ştii ce vrei! Ţi-s drumurile toate
În rame de-ncercare, argintii
Şi orice pas se-mpiedică de poate,
Îţi vor rămâne verbele pustii.

De nu vei şterge virgule de geruri
Şi cratime de vifor ne-mblânzit.
Poţi răsuci povestea-n mii de feluri
Ca să ajungi pe valul potrivit...” ( Balans pe tăişul de gând )

Poetă  romantică, Aura Popa îşi cântă iubirea în versuri pline de sensibilitate, în care pluteşte un văl de mister şi teamă, uneori de neîmplinire. Însetată şi dornică de gustul sublim al iubirii, aceasta îşi scaldă sufletul în veşnicia sentimentului care o domină. “Cu siguranţă, tema predilectă a gândurilor mele este iubirea, în toate ipostazele ei, cu trăirile interioare specifice, dar am abordat şi alte teme cum ar fi natura, cunoaşterea, inexorabila trecere a timpului”. 

Poemul său intitulat “Iubire” este un imn închinat iubirii neîmplinite, iubire care mistuie simţurile sale “pe-un ţărm învolburat”. Fără puterea iubirii, poeta se simte secată de putere, căci iubirea îi este oxigen şi, in lipsa ei, nu rămâne decât un infern şi strădania sa de a închide rănile acestei absenţe nespus de dureroase:
“De câte veacuri nu mai ştiu de tine?
Aproape nu respir şi-n friguri zac
iar marea mea abia se mai abţine
să numere vârtejuri ce desfac

genuni şi le întind peste poeme…
Nu iau în seamă valuri ce-mi şoptesc
că te-am pierdut şi c-am să trec prin vreme
fără putinţa să te regăsesc

pe-un ţărm învolburat doar de candoare
De multe vieţi încerc să trec de-un zid
schimbând şi haina umbrei care doare
dar nu răzbesc infernul să-l inchid…”  ( Iubire )

Iubirea îi trezeşte prin zâmbetul său “herghelii de gând” care rătăcesc în lumea sa interioară galopând cu sete spre a se împlini. Mărturiseşte că se zbate între două stări care o guvernează:
“Chiar ai trezit fără să ştii în mine
Cu-n zâmbet hergheliile de gând
Ce rătăcesc şi-acum prin zări străine,
Cu vântu-n coarne, viu şi galopând.

Un amalgam de stări şi de trăire,
Tu ai trezit acest dulce blestem
Ca-n orice viaţă să îţi fiu iubire
Să te alung mereu şi să te chem…”(Tu…)

Temeri şi confuzie se împletesc în versurile sale închegând  taine pentru care poeta caută cu ardoare un răspuns:
“Ce continent ai astăzi la picioare
De nu mai vezi cum cerul îmblânzit
De noi probează valuri de răcoare?
În care parte-a lumii-ai asmuţit

Haita de gânduri ca să muşte drumul
Cu pietre şlefuite de cuvânt
Şi-n ce văzduh de noapte scrii cu fumul
Unui surâs “vânările-ţi de vânt”

De nu răzbeşti să-mpachetezi furtuna
Şi să aduci senin în ochi de ploi?
Poţi să-mi răspunzi? Pe ce ai dat arvuna
De nu mai pleacă norii dintre noi?”  ( Spune-mi…)

Doar iubirea îi pare cunoscută de o eternitate, iar pentru a contura profunzimea acesteia, poeta deschide “fereastra dinspre poezie”. În acest mod poate privi şi sorbi iubirea, care îi este poezie a   sufletului şi “iarbă de lumină” în care păşeşte cu candoare spre seninătate:
“Îmi pare că te ştiu de-o veşnicie
Şi tot de-o veşnicie te-ndrăgesc
Deschid fereastra dinspre poezie
Şi-n iarba de lumină tot vâslesc.

Ninsorile de cântec, fără geruri,
Fără îngheţ şi fără viscoliri.
Îmi pare că te ştiu în mii de feluri
Dar nu aşa cum eşti…în răzvrătiri…”  ( Te stiu? )

Poeta se zbate în misterul iubirii purtând un “buchet de întrebări”:
“Ai venit…. Ai plecat…N-ai lăsat niciun semn
Scrijelit pe un trunchi de cuvânt, vreun îndemn
Ca să cântăr mai mult cu balanţa de spus
Sau să tac ancorând continentul supus.

Şi mă laşi să adun alt buchet de-ntrebări
De pe câmpul de cer, tulpiniţe de mări
Ce-şi agaţă de vânt simple valuri de gând.
Ai să vii, ai să taci şi-ai să pleci…Prea curând…”( Glisare între două taceri )

Puritatea sufletului poate fi întreţinută numai “trăind în propria poezie”:
“Continuăm să rupem din hârtie
Expresii mari sau mici întru impact
Trăind cumva în propria poezie
Să ne rămână sufletul intact…”(Si eu si tu…)

“Un poet ajunge şi rămâne în inima cititorului dacă poezia sa reuşeşte să mângâie, să alinte şi să şlefuiască pietrele de cuvânt în aşa fel încât cel care le vede rotunjimea să le perceapă ca fiind “ale lui”, a explicat poeta. Astfel, Aura Popa şlefuieste cuvintele, tatuând poemele “cu păpădii”, ca mai apoi să le scuture în văzduhul speranţei, unde doar “vântul nerăbdării” le-ar putea scutura:
“Cu păpădii am tatuat poeme
Şi în văzduhul tău le-am scuturat
Dar vântul nerăbdării prea devreme
Le-a risipit şi nici n-ai observant”. ( În vară…)

Lumina înseamnă iubire, o cale spre senin unde îşi adună visele spre a simţi “cerul tremurând”:
“Îmi eşti lumină şi popas în toate,
Nu mai respir decât cu tine-n gând
Când număr paşi pe străzile pavate
Cu vise, îmi simt cerul tremurând”. (Tu…)

Cântec al iubirii presărat cu florile eternităţii, poemul său intitulat “Etern” creează imagini de o frumuseţe răvăşitoare. Libertatea la care aspiră şi ploaia interioară care o copleşeşte se contopesc în dorinţa de a fi văzută “în orice siluetă” şi aşteptată cu marea în “valuri de îmbrăţişări”:
“De mine vreau să-ţi amintească ploaia
Când îţi mângâie chipul răvăşit
Să-ţi şiroiesc prin gânduri iar văpaia
Acestei veri, în care ne-am iubit

Să nu se stingă-n tine niciodată.
În orice siluetă să mă vezi
Şi să tresari de fiecare dată
Sperând că-s eu. Pe-un ţărm să te aşezi

Şi să aştepti să mi se-ntoarcă marea
Cu-aceleaşi valuri de îmbrăţişări
Veac dupa veac şi să-ţi aud chemarea
Brăzdând văzduhul meu de-nfiorări”.  (Etern…)

Un poem emoţionant scris cu lacrimile înstrăinării şi “povara altei veşnicii” devine grăitor în suferinţa sa interioară:
“Azi nici pe vânt nu-ţi mai trimit poeme.
Nu te cunosc, nu mă cunoşti. Nu ştii
Dacă desculţă iarăşi trec prin vreme
Sau port povara altei veşnicii”.  ( Străini )

Un tablou mirific al iubirii desăvârşite nu poate fi exprimat decât prin dansul în ploaie. Aşa cum este şi iubirea de altfel, un dans al simţurilor în muzica eternităţii, o ploaie caldă de vară. Evadarea spre absolut, zâmbetul de fericire, emoţia care se aprinde , toate valsează în simfonia celei mai curate iubiri:
“Dansam în ploaie. Mă priveai zâmbind
Cum îmi ţineam umbrela bucuriei
Deschisă peste umbră. Chicotind
Te-ademeneam în lumea nebuniei.

Dansam în ploaie. Te strigam râzând
Pe numele de cântec ce zvâcneşte
În partituri de dor… S-alergi vibrând
Spre şansa noastra de-a ne fi poveste…”( Dansam în ploaie…)

Aura Popa închină unul din poemele sale chiar celui care dă viaţă poeziei. Îl defineşte într-o manieră caldă, privindu-l ca pe “cel ce mângâie seninul” când soarele răsare. Mai presus de toate îi caracterizează misiunea ca fiind de o importanţă covârşitoare, aceea de ne oferi “pâinea şi cu vinul cuvintelor”. Iar cuvintele poetului sunt sfinţite cu trudă:
“Poet e cel ce mângâie seninul
În ochii fiecărui răsărit,
Cel ce ne-aduce pâinea şi cu vinul
Cuvintelor ce-n trudă s-au sfinţit”.

De asemenea, poetul e descris ca fiind cel ce dă scânteie vântului, cel care arde “vreascuri de suflet”pentru a-şi etala trăirile, cel care aprinde focul în “vatra stăruinţei”. Există o profunzime fără de margini în aceste imagini, în care poeta surprinde menirea celui care dă viaţă versurilor:
“Cel ce porneste vântul cu-o scanteie
Şi doar cu-o provocare face troc,
Cel care arde pentru o idee
Vreascuri de suflet şi îşi face foc

În vatra stăruinţei. Cel ce naşte
(Iar în travaliul lui te regăseşti)
Prunci de lumină. Pentru a-l cunoaşte
Încearcă printre rânduri să citeşti”.

Ca ultimă idee, Aura Popa subliniază faptul că poet este cel care călătoreşte spre a-şi îndeplini visele într-o lume a luminii unde “adaugă paşi cu fiecare rând”, înaintând spre veşnicie:
“Dar nu te aştepta să-i vezi cuprinsul
Întreg şi nins în niciun lan de gând.
Poet e cel ce îşi urmează visul
Şi-adaugă paşi cu fiecare rând….” ( Poet )


Articol realizat de Alexandra Mihalache


0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Fara insulte, jigniri sau amenintari! Orice mesaj care nu se supune regulamentului va fi sters.