joi, 1 ianuarie 2015

FAMILIA NU ESTE UN CÂMP DE LUPTĂ! ESTE... O LUME MINUNATĂ!

        Dragii mei, bine v-am găsit la primul articol al rubricii „Copii vs părinți”, rubrică pe care eu mi-o doresc a fi o exprimare a părerii mele, rezultat al studiului fie științific, fie empiric, fie personal asupra unor situații de viață delicate din viața de familie. Nu îmi doresc să fie neapărat un monolog și nici un ghid, ci un dialog (vă aștept părerile și întrebările pe adresa redacției), iar experiențele și
lecțiile mele de viață să poată fi adaptate situațiilor dvs. Consider că nu există o rețetă care să funcționeze perfect în toate cazurile, tocmai pentru că avem structuri ale esenței emoționale, psihologice, intelectuale și sociale diferite unii de ceilalți. Însă știu că avem la îndemână excelente resurse: adaptabilitate, învățare, înțelegere, motivație și iubire. Pe ele mizez în relația de familie, de cuplu și cea părinte-copil. Un schimb reciproc util creșterii și dezvoltării noastre umane se produce prin comunicare.
Pe aceea voi miza în relația cu dvs., cititorii acestei rubrici. Vom crește împreună ca părinți și ne vom simți din nou copii. O lume minunată!




FAMILIA NU ESTE UN CÂMP DE LUPTĂ!

         „Nu ai voie! Nu trebuie! Ai să faci astfel! Așa cum zic eu, fiindcă sunt mama (tata) și știu mai bine! Sunt adult, eu hotărăsc!” vs „Aș vrea să fac asta, mama (tata)! De ce trebuie să fac așa? De ce să mă supun? Nu vreau!” sunt doar câteva dintre exemplele de dialoguri scurte, dure, prea ferme ce pot exista într-o familie în care comunicarea și inter-relaționarea cu copiii, în mod special cu adolescenții, are loc având ca structură de bază lupta pentru putere.
       La acestea se adaugă crizele de furie, plâns și conflictele manifestate de ambele părți. Este foarte adevărat că micuții trebuie să aibă repere puternice atunci când este vorba despre creșterea și dezvoltarea lor, însă, personal, consider că evidențierea aceluia care concentrează cea mai mare putere în mâna sa nu este modalitatea potrivită. Folosirea tradiționalelor concepții de genul părintele știe întotdeauna ce este mai bine pentru copilul său, bătaia ruptă din rai sau adultul vs copil ori părintele vs copil, în care neapărat doar o parte câștigă, nu sunt cele mai optime pe care să ne putem baza. Nu emit judecata conform căreia fermitatea părintelui nu trebuie folosită sau că dimpotrivă, doar el, copilul, ar trebui să obțină tot ce își dorește în urma unor crize de plâns, furie sau manifestări ale unor atitudini nepotrivite (aruncat pe jos, trântit de uși, răspuns obraznic ș.a.m.d.) Conviețuirea este dificilă oricum, fiindcă iubirea nu poate întotdeauna potoli nevoia de control, exprimarea identității individuale, a comportamentelor diferite, a nevoilor și dorințelor uneori opuse, toate acestea regăsindu-se în micul univers familial. Armonia în relațiile intrafamiliale este unul dintre punctele cel mai greu de atins, deși conștientizăm prea puțin acest fapt.

       În copilărie se pun bazele, cărămidă cu cărămidă, ale structurii viitorului adult. Cu cât acestea sunt mai bine consolidate, cu atât viitorul adult va fi mai bine structurat, mai ales din punct de vedere psiho-emoțional. Exemplul unei familii în care lupta pentru putere, fie soț-soție, fie părinți- copii, fie ambele, este la ordinea zilei nu va asigura viitorului adult decât o viziune eronată asupra celor mai importante aspecte dintr-un univers familial: comunicarea, conlucrarea, empatia, încrederea și respectul. Dar și o altă percepție asupra iubirii. Iubirea nu va implica niciodată lupte pentru putere, dorință de control, nevoi unilaterale (doar ale unuia), dominare. Ci prietenie, înțelegere, armonie, empatie, cooperare, sentiment și atitudine potrivite construirii unei atmosfere propice dezvoltării tuturor celor implicați.
      Bătaia NU e ruptă din rai! Ea nu face altceva decât să rupă de fiecare dată, încet- dar sigur, relația dintre părinte și copil, aceea care ar trebui construită pe încredere și iubire. În schimb, construiește de fiecare dată, încet- dar sigur, o relație de subordonare de tipul „Eu te-am făcut, eu te omor!”, de genul „Cel mai puternic deține controlul”. Distruge încrederea micuțului în sine însăși, dar și în cei care ar trebui să îi fie exemple, mentori, în cei apropiați, în familie, în adulți. Poate crea reflexe și atitudini condiționate care, pe viitor, vor fi nu tocmai cele potrivite. Copilul înțelege că agresivitatea dă putere și control celui care o deține, motiv pentru care va face asocieri inexacte și el va perpetua cel mai probabil comportamentul (mai ales dacă este băiat) ori va deveni mult prea introvert și fricos (preponderent dacă este fată). De asemenea,  violența scoate la iveală o parte existentă în noi, aceea a agresivității înnăscute (pe care cândva strămoșii noștri o foloseau în scopul supraviețuirii), dar o denaturează totodată, creând tipare comportamentale de nedorit. Poate fi și un efect al frustrărilor proprii. În loc să căutăm, ca părinți, modalități prin care să oferim copilului modele de manageriere a tendinței agresive a celui mic, noi alegem să augmentăm modelul agresivității prin propriul exemplu și propria conduită cu micuțul.

        A fi părinte nu înseamnă a deține controlul absolut, dar nici că micuțul tău îl are! Probabil acesta este lucrul cel mai dificil, acela de a găsi un echilibru în relația bidirecțională părinte-copil în așa fel încât să nu apară frustrări, neîmpliniri, acuze, erori dezastruoase, însingurare, depresii de o parte sau de alta. Liantul principal este iubirea, dar avem nevoie de multe alte ingrediente care să ducă la un rezultat excelent. Nu există părinți buni și copii buni, după cum nu cred că există părinți și copii răi.
Cred doar că există conjuncturi și situații nefericite de viață ce pot determina comportamente și structuri umane pe cât de diferite, pe atât de dificile sau chiar extreme. Nimeni nu s-a născut părinte, dar toți ne-am născut copii. Să ne tratăm copiii așa cum ne-am fi dorit noi să fim tratați în propriile familii. Să ne privim în oglindă și să ne dăm seama că, dacă ne place adultul ce-l vedem, acesta este un rezultat al educației părinților cumulat cu mediul. Acum, să ne gândim ce adult ne-ar plăcea să fie copilul nostru, ce relație ne-am dori cu el atunci când va crește… și să acționăm ca atare.

       ESTE O LUME MINUNATĂ!
Încredere, libertate de alegere, sinceritate, prietenie, iubire. Există o multitudine de  soluții prin care noi să învățăm să fim părinți, respectându-le totodată copilăria celor mici. Conștiincios, învățând, citind, simțind, recompensând, adaptând. Toate cele enumerate mai sus, de la încredere la iubire, pot fi aplicate în orice moment din copilăria copiilor noștri, iar dacă ne gândim mai bine se pot menține toată viața. Tocmai pentru că sunt elementele de bază ale oricărei relații pe care o închegăm: prietenie, cuplu, familie.

        Familia este locul unde copilul trebuie să crească și să se dezvolte armonios, iar relațiile dintre el și părinți să fie bine stabilite din punct de vedere al limitelor între care fiecare migrează. De bun-simț și augur este acea relație de comunicare, învățare și dezvoltare bidirecțională, fiindcă nici părintele nu deține adevărul absolut. El a fost copil, dar calitatea de părinte nu și-o dobândește la nașterea copilului decât scriptic. Părinte cu adevărat este acela care te crește, te ajută să te dezvolți, să îți găsești locul în societate, în viață. Probabil că vom afla abia la final de viață dacă am avut succes, după ce vom vedea evoluția copiilor noștri de-a lungul vieții.


         Să înțelegem că a fi părinte este cel mai frumos, dar și cel mai complicat rol al vieții noastre. De noi și de învățămintele noastre depinde structura emoțională și relațională de bază a viitorului adult. De aceea cred că trebuie să eliminăm lupta pentru putere, duritatea, violența, deciziile în funcție doar de propriile visuri, eșecuri, frustrări, alegeri, conflicte, nefericiri. Să ținem cont de cele ale lor și să adăugăm la acestea înțelepciunea, maturitatea noastră, experiența de viață, iar pe parcurs să îi lăsăm să își experimenteze propriile lecții, noi doar ajustând, îndreptând, adăugând câte ceva în drumul vieții de la naștere până în momentul în care micuții noștri vor fi capabili să își ia zborul din cuib, cu propriile aripi.
Mic îndrumar:
Agresivitatea naște agresivitate. În schimb, calmul, răbdarea și înțelegerea fac casă bună cu armonia. Folosește-le cu încredere, nu dau greș niciodată.
„Nu”-ul simplu și direct generează frustrări. Folosește-l în cazul în care consideri că cerința trebuie să primească un refuz, dar explică-i copilului clar, întotdeauna, motivele pentru care acest lucru se întâmplă.
Sentimentele sunt făcute pentru a lega o relație prin exprimare verbală și non-verbală. Nu e rușinos deloc, ba e chiar indicat să îți exprimi în fața copilului sentimentele și emoțiile, invitându-l, astfel, tacit, să facă același lucru. Îi vei crea repere fundamentale asupra acestora și vei uni și regla legătura dintre voi.
Copilul nu este rău, doar comportamentul este nepotrivit. Evită să îi induci ideea că este un copil rău pentru că face prostioare sau greșeli. Atitudinile sunt greșite, comportamentul nepotrivit. Dar ghici ce? Amândoi puteți conlucra pentru remedierea lor.
Alternative să ai și negociere să porți. Nici o problemă nu are o singură rezolvare, important este să vezi dincolo de bariere. Oferă-i copilului alternative pentru a putea alege în cunoștință de cauză, sfaturi necondiționate, negociază pe toate palierele vârstelor. Și nu, asta nu înseamnă compromis, fiindcă nu va naște frustrări, obligații sau rețineri. Ci adaptabilitate și conlucrare pentru obținerea unui rezultat pozitiv pentru toți.
Sinceritatea este cea mai bună cale spre conlucrare. Folosește-o în toate aspectele relaționale dintre tine și copil, atât cu tine însăți, dar și cu el. Fii sinceră în ceea ce privește toate aptitudinile, abilitățile, putințele și neputințele lui. Astfel vei reuși să dai societății un adult capabil și vieții un om responsabil și puternic. 
Din greșeli învățăm și noi, și copiii. Nu taxa de prima oară cu pedepse greșelile, ci pe cele în care perseverează după ce îi explici unde a greșit. Coerciția e bună atunci când e aplicată în mod just, echitabil și adaptat. Pentru asta e bine să îți înțelegi, accepți și depășești și tu greșelile de părinte. 
Ascultă-ți copilul! El este oglinda ta de părinte. Ascultă-i cuvintele, observă-i manifestările față de tine și înțelege un aspect: vă modelați amândoi. Dacă îi soliciți schimbări în el însuși, produ-le și tu în tine. Puterea exemplului este minunată. La fel ca și lumea în care nu se dă o luptă între părinte și copil. Ci aceea în care fiecare învață să tindă spre perfecțiune prin iubire, înțelegere și legătură pe viață. Succes!

Copiii sunt urmele pașilor noștri pe acest pământ!
(Antonia Bogdana Bălan- mamă, soție, autor, blogger)
 Aprilie 2014 


0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Fara insulte, jigniri sau amenintari! Orice mesaj care nu se supune regulamentului va fi sters.