marți, 27 ianuarie 2015

Jurnal de seară - de Andreea Tincu

     Plouă…de mult timp nu a mai plouat. De mai bine de două luni. Ador ploaia, nu de mult timp, însă am început să o iubesc. Îmi place doar zgomotul ei şi ceea ce face. Într-un minut s-a liniştit tot vacarmul de afară. Toată lumea se potoleşte şi se închide în casă. Se mai zăresc doar câţiva rătăciţi ce încearcă să ajungă şi ei cât mai repede acasă.
    Vreau ca toate picăturile să mi se scurgă pe întreg trupul, să mă pierd în visare şi să uit de tot ce există în jur. Ploaia nu este romantică. Da, este frumos să stai cu persoana iubită în ploaie şi să te săruţi, însă nu este îndeajuns. Pentru mine reprezintă alimentarea sufletului cu lacrimi. Acele picături de ploaie sunt pline cu sânge ce nu conteneşte a curge. Vindecarea este grea şi necesită mult timp. Sângele nu se spală prin ploaie, ci ploaia devine o baltă de sânge.
    Picatură cu picatură, minut cu minut. Astfel trece timpul, însă eu tot stagnez îin acel moment. Nu pot să trec mai departe, este mult prea frumos cum din cer se scurg mici perle de apă.
     Minunata clipă nu conteneşte a mă uimi. Nu vreau să se termine, vreau să stau nemişcată, iar viaţa să treacă pe lângă mine. Nu vreau să mişc niciun deget pentru a o schimba. Aşa cum este, ea merge înainte.
     Clipele se scurg încet, însă furtuna incepe. Parcă se cutremură întreg pământul de sub piciorele mele. Parcă nu mai exist. Parcă nu aparţin acestei lumi plină de minciuni şi perversiuni mecanice. Nu pot să mă mişc. Sunt captivă într-un univers doar al meu. Nimeni nu mă poate înţelege, mai ales în acest moment.
     Este momentul meu, nu mi-l poate lua nici măcar cei dragi. Nici nu vreau asta. Nu vreau să împart cu nimeni. Este doar al meu.
     Conştiinţa moartă încearcă să-mi strige ultimele cuvinte. Nu vreau să ascult, vreau doar să trăiesc acest moment furtunos ce a răbufnit din suflet către exterior şi nu se mai opreşte.
Dimpotrivă, face ravajii. Este totul distrus, totul. Nimic nu se mai poate repara, întrucât apa duce totul cu ea. Lasă doar durere în urma ei. Suspinele încep să apară, iar liniştea este disturbată. 
      Ador ploaia, întrucăt atunci nu mi se pot vedea lacrimile. Nu se pot distinge din multitudinea de picături reci, dar şi sărate. Atunci pot fi eu, pot ţipa, pot cânta, pot vorbi singură, pot tăcea. Chiar dacă primesc priviri sfidătoare, nu contează. Eu sunt unde îmi doresc să fiu şi nimeni nu mă poate blama pentru asta. Şi, chiar dacă o vor face, va fi prea târziu.  Eu mi-am trăit clipa şi le-am spus adio. Atât! Este îndeajuns pentru tot sângele ce curge din vene. Este îndeajuns pentru această viaţă. ADIO!

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Fara insulte, jigniri sau amenintari! Orice mesaj care nu se supune regulamentului va fi sters.