luni, 12 ianuarie 2015

Tradiţie românească sau afacere străină - de Alexandru Cristian Preda

Este, oare, posibil ca în baza unor ideologii dezafectuoase să construim viitorul acestei patrii? Se pare că da. Hotărâri ce fac dovada sigură a unui cinism inconştient, luate în cunoştiinţă de cauză de statul asiduu care, în ciuda împotrivirii fireşti a poporului cu privire la anumite decizii luate împotriva (iar nu pentru!) României, continuă să vegheze, probabil, (doar) la propriile nevoi. Am certitudinea că prin însemnătatea acestor proiecte soluţionate, în cele din urmă, de companii străine, căci despre asta este vorba, nu vom face altceva decât să scoatem la vânzare resursele naturale ale României. De ce? Nici nu există explicaţie mai concludentă capabilă să demonstreze făţiş interesele reale, dar neloiale ţării, exprimate de autorităţi. Nereuşind prin mijloacele proprii, lipsa de iniţiativă şi epuizarea timpurie a ideilor au contribuit majoritar la preluarea, cumpărarea de către investitorii străini a celor mai multe proiecte demarate iniţial de statul roman. Astfel că, un procent mai mare de 60 % dintre proiectele propuse sunt puse în aplicare de companii străine. Canadienii ţin să preia comanda asupra exploatărilor de la Roşia Montană, italienii şi grecii dau dovadă de calităţile unor constructori pedanţi în construirea autostrăzilor, puncte de legătură între cele mai importante repere din ţară, iar chinezii vor avea o contribuţie substanţială la ridicarea ori consolidarea reactoarelor 3 şi 4 de la Cernavodă.


În primă instanţă, aş dori să fac unele remarci şi comentarii de factură pur personală în privinţa controversatului proiect de la Roşia Montană. Unele instituţii guvernamentale şi parlamentare aflate de mai multe ori în consiliu pe tema explorărilor şi a exploatărilor din zona vizată, au aprobat ceea ce va reprezenta un pericol major pentru populaţie, în genere, cât mai ales pentru localnicii aflaţi în imediata apropiere a posibilului viitor areal de desfăşurare a lucrărilor de exploatare miniera. Referindu-ne doar la partea economică, constatăm cu stupoare că la finalizarea lucrărilor, României îi revine o sumă infimă din totalul valorii aurului şi al celorlalte minereuri extrase. Cu alte cuvinte, în mod legal, sub supervizarea şi acordul scris al statului roman, ni se sustrage o sumă enormă din zăcământul de minereuri neferoase, parte definită a patrimoniului naţional. Pe de altă parte, mediul va fi serios afectat. Aproximativ 2300 de hectare urmează să fie despădurite, sute de mii de copaci fiind retezaţi de la rădăcină, patru masive muntoase vor fi detonate, alcătuind un crater cu un diametru de 8 km. şi o înălţime de 185 de metrii. Iar acesta este doar un episod din seria de distrugeri ce vor pune pe butuci sănătatea localnicilor. În centrul unei gropi abisale formate în folosul acestei acţiuni, se va găsi un imens lac de decantare cu o suprafaţă totală de peste 300 de ha., un adevărat focar de infecţii, un depozit de 200 de tone de cianură, cantităţi care ulterior vor fi re-emise în atmosferă, poluând aerul cu tone de acid cianhidric, asemenea lagărelor de exterminare naziste. În acelaşi timp, sate întregi vor trebui strămutate, cimitire şi mai multe biserici se vor topi sub dogoarea chimică a spaţiului otrăvit. Peste 40 de case de patrimoniu, monumente istorice de o inestimabilă valoare sporită de trecerea anilor. Iar toate acestea vor fi recompensate, dacă putem recurge la un termen impropriu, în cele din urmă, situaţiei create, cu nu mai mult de 637 de locuri de muncă încheiate pe o perioadă determinată de 17 ani, încercându-se astfel să se tăgăduiască o operă cu efecte dramatice, bazată pe acţiuni reprobatoare. Consider că putem consimţi, fără nicio umbră de îndoială, că nu este o investiţie sigură pentru statul român. Cei care de ani buni îşi duc veacul prin satele compuse la poalele viitorilor munţi-crater nu conştientizează realul pericol natural la care pot fi supuşi, în consecinţă, se lasă tacit orbiţi de probele economice aduse de Gold Corporation aparent în favoarea localnicilor. Însă mă întreb, oare, numeroşi mineri contributori fizic la realizarea ţelului străinilor, mineri în floarea vârstei şi la naşterea experienţei în minerit, nu sunt capabili de nutrirea unor gânduri binefăcătoare, perfect logice şi raţionale, potrivit cărora după acea perioadă convenită la 17 ani, ce vor face? Vor reveni la acelaşi trai incert, prinşi în menghina sărăciei, şi cu un simţ intelectual buimăcit şi contrariat de urmările exploatării?! Ei bine, nu putem oferi spre analizare motiv mai concret al stăruinţei României în penumbra indiferenţei şi sărăciei.

Pentru a stabili, însă, o coeziune a cugetărilor mele aşternute ca o concluzie temeinică a faptelor statului în introducere, este necesară amintirea mai multor proiecte înfăptuite de autorităţi, şi predate străinilor. Spre exemplu, să aducem în atenţia oamenilor construcţia autostrăzilor Nădlac-Sibiu şi celebra, dacă nu de altfel, viitoarea (şi subliniez!) autostradă Comarnic-Braşov. Prima a dat sorţi de izbândă în finalizarea a câtorva zeci de kilometri, un sector scurt, nesemnificativ, dar cu speranţe inconfundabile şi de nedesluşit pentru viitor. Ultima, dar nu cea din urmă, a dat greş în mai multe rânduri, fiind mai multe încercări de a o construi, însă de fiecare dată a întâmpinat un anume impediment. Se cunoaşte, în orice caz, nesfârşita problemă a infrastructurii din ţara noastră, nerezolvată de ani buni. Totodată nu putem ignora nevoia acută a unei reţele performante de autostrăzi, care să permită comunicarea cât mai bună între zone de importanţă majoră din ţară, şi facilitarea exportului. Fluidizarea traficului ar fi un alt beneficiu al acestora. Companii importante precum Dacia Mioveni, căreia îi este necesară asigurarea coridorului şoselei de mare viteză Piteşti-Sibiu-Nădlac, riscând în caz contrar ca mare parte din producţie să se mute în Maroc, iar o marcă românească cu tradiţie să se piardă printre producătorii africani, din pricina unui mers chinuit al autostrăzilor din România.

Alte proiecte, însă, rămân un vis al absolutismului românesc, un nor trecător, o amintire pe calendarul de epocă al Ceauşeştilor care ar fi admis ca necesară şi vitală pentru agricultura românească şi, implicit, pentru popor, realizarea canalului de irigaţii Siret-Bărăgan ce ar fi asigurat necesarul de apă pentru mii de hectare. Acum, în amurgul prosperităţii acelor vremuri, se încearcă, din nou, finalizarea acestuia. Cum am spus, o dorinţă cu vădite impresii de realizare.

Dar, până la urmă, ne-a mai rămas altceva decât sa visăm, să contemplăm imaginat la fapte măreţe, fastuoase, cu speranţa ca fără să ştim, ele au reprezentat în tot timpul acesta o premoniţie? Cert este că odată se va întâmpla sau nu. Poate că vom continua să ne uităm în pozele dinainte de '89 şi să mărturisim cu inocenţă în glas: de ce mecanisme iluzioniste puteau să dispună ăştia de au limitat posibilitatea ca noi să mai facem ceva? Ce este şi mai fantezist, poate, sau ambiguu, este cum regimul comunist sub directa comandă a lui Nicolae Ceauşescu a reuşit cu nişte mijloace modeste de lucru, iar actualul regim, sistem scârţâie în astfel de socoteli cu mecanisme performante de ultimă generaţie, cu care ar fi scos înzecit cele întreprinse până acum 20 de ani?!!

P.S. Datele si informaţiile de ordin statistic ce au deservit la conceperea acestui articol au fost preluate în exactitate, ori cu aproximaţii necesare, de pe platforma online rosiamontana.org!


Articol realizat de Alexandru Cristian-Preda

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Fara insulte, jigniri sau amenintari! Orice mesaj care nu se supune regulamentului va fi sters.