miercuri, 11 februarie 2015

MUNTELE SIHAŞTRILOR - de Marian MALCIU

Ultimele zile de şcoală par cele mai lungi. Minutele par a nu se mai sfârşi, iar guralivul clopoţel devine salvatorul tuturor. E aşteptat cu înfrigurare şi primit cu urale de glasuri pline de veselie.
Nu se neglijau orele ori temele de făcut, dar nu mai păreau interesante, deveniseră, ca din senin, plictisitoare. Plutea în aer un dor de libertate  şi pauzele erau prilej de a da drum liber viselor. În fiecare pauză, în curtea şcolii se formau mici grupuri în care se vorbea cu entuziasm despre vacanţă.
La şcoala în care Andrei era cunoscut ca cel mai bun elev la învăţătură din ciclul primar, pauza mare era momentul în care grupul cel mai numeros se năştea în jurul lui. Din cele patru clase de a patra, niciun alt coleg nu se bucura de aşa mare popularitate, deşi el nu făcea niciun efort în acest sens. Modest, politicos cu elevii mai mari ca el, cu fetele şi chiar cu colegii de clasă, Andrei se distingea prin felul în care ştia să se facă plăcut, astfel încât  să fie mereu înconjurat de copii. Chiar dacă nu purta haine de firmă aşa cum aveau câţiva colegi  care se mândreau nevoie mare, devenind  aroganţi şi obraznici, avea întotdeauna o ţinută impecabilă, aspect ce nu putea fi trecut cu vederea, mai ales, de fetele care îl priveau cu admiraţie.
Într-una din aceste pauze ale ultimelor trei zile de şcoală, câteva dintre colegele băiatului îl asaltaseră insistând să le povestească ceva despre un munte pe care el îl văzuse în urmă cu un an, când a fost în Grecia împreună cu părinţii săi. Mai auziseră ele câteva frânturi din unele povestiri, dar nu le-au dat importanţă pentru că băiatul a preferat să vorbească mai mult cu băieţii. Acum, după ce una dintre ele descoperise multe date despre acest munte, celelalte au tăbărât pe el să le spună cum arăta acesta şi de ce era el aşa de mult căutat de oameni din mai multe ţări.

- Andrei, spune-le şi lor ce ne-ai povestit nouă! l-a îndemnat Fănel, cel mai bun prieten al lui. Şi aşa ele nu au voie să meargă acolo niciodată…
- Asta-i bună! a rostit Mihaela cu vocea ei de soprană. De ce crezi tu că n-o să-l văd? Am să-mi rog părinţii să renunţe la planul lor şi să mergem acolo. Şi aşa, am auzit că o excursie de câteva zile pe litoralul Bulgariei e mai reuşită şi mai ieftină decât o alta pe litoralul nostru. Poate că şi în Grecia e mai ieftin, nu?
- Asta s-o crezi tu! a intervenit, oarecum iritat, Sandu. Litoralul nostru este frumos, dacă vrei să ştii. La Mamaia avem de toate, chiar şi gondolă! Când am fost eu la…
- Când ai fost tu…, las-o baltă! S-a întors Mihaela spre el, pusă pe harţă. Ai fost doar la Mamaia, că acolo au avut ai tăi bilete. N-ai mers până la Mangalia şi nici la Năvodari n-ai fost. Recunoşti?
- Dar nu despre asta era vorba. Ce te bagi tu? a replicat Sandu întorcându-se cu spatele la Mihaela, abia salvându-şi laptele din paharul ce parcă-şi dorea să stropească picioarele Mihaelei, că tot începuseră să joace, parcă, hora pe loc.
- Hei! Ce aveţi de împărţit, răilor? s-a răstit Laura la cei doi privindu-i nemulţumită. Ne-am strâns aici să-l ascultăm pe Andrei, nu pe voi. E clar?
Au urmat câteva secunde de linişte şi, imediat, alte câteva zeci de secunde de hărmălaie. Fiecare dorea să spună ceva, susţinându-l vehement, dar fără argumente pe Sandu, pe de o parte, ori pe Mihaela, pe de altă parte, tot fără argumente. Vorbeau cu gura plină, fără să-şi dea seama, agitaţi din nimic. Andrei zâmbea şi privea liniştit la colegii săi. Ştia că se vor calma spiritele şi nu se va supăra nimeni. Îi cunoştea destul de bine pe toţi. N-a avut mult de aşteptat. Vocile înalte s-au stins şi mişcarea braţelor, ce se dorea a fi grăitoare şi convingătoare, a încetat ca din senin. Toate privirile s-au întors către el, îndemnându-l să vorbească.
- Ştiţi ce? Eu cred că ar fi bine să povestească, mai întâi, Mariana… Să spună ce a aflat de pe internet despre acest munte. Apoi, eu voi povesti din ce am văzut acolo. Dacă va fi timp…
- Nu este timp, gata cu pauza! a precizat Mariana bucuroasă că nu este nevoită să vorbească, muşcând veselă din covrigul neterminat.
- A rămas doar un minut, fraţilor, a precizat Valentin, unul din cei mai liniştiţi băieţi ai clasei. Eu propun să rămânem după ore să ascultăm poveştile despre munte…
- Nu în clasă. Să mergem pe băncile din parc pentru o jumătate de oră sau chiar o oră… Ce ziceţi? propuse Mihaela în momentul în care soneria anunţa sfârşitul pauzei.
- Votăm în pauzăăă, copii! strigă Sandu puternic înainte de a porni în fugă spre clasă dornic, ca întotdeauna, să fie primul.
Se auziră două-trei afirmaţii de aprobare, mai multe ţipete şi grupul se năpusti după cel ce luase startul atât de vijelios. Nu-l ajunse nimeni până la uşa clasei şi Sandu scoase un chiuit de bucurie ridicându-şi braţele în chip de învingător…
Cele două ore de după pauză au fost, cel puţin în mintea acelor elevi, cele mai lungi din semestrul ce încheia anul şcolar. Sandu îşi furişa privirile spre banca a doua, asupra Mihaelei, ţintuind-o încruntat, încă supărat că l-a înfruntat în faţa grupului. „Hm! Da’ ce se crede ea? Că e cea mai deşteaptă? Ştie ea mai bine ca mine cum arată marea la Constanţa sau la Eforie? Fac prinsoare că nici n-a văzut tot litoralul, dar îi place să facă pe grozava…”
În banca a treia din rândul de la fereastră era o linişte aparentă. Pe de o parte, Laura se minuna de modestia Marianei şi o privea cu coada ochiului: „Este formidabilă prietena mea! A citit atâtea şi nu se laudă niciodată… Mi-a spus doar mie şi lui Andrei, fără să intre în amănunte. Dacă citeau alte fete, măiculiţă, ce-ar fi fost la gura lor! Dar şi băieţii, sunt mai lăudăroşi… Mă mir că Sandu s-a abţinut. Mihaela merita să fie pusă la punct de data asta!”
       „Ce mă fac eu dacă mă încolţesc cu tot felul de chichiţe?” se întreba Mariana, roşie la faţă şi cu privirea aţintită pe caietul rămas deschis la o temă din primul semestru al anului parcurs. „În mod sigur mai sunt şi alţii care au citit, dar nu spun. Poate nu au înţeles ori nu au reţinut, dar când e vorba de garagaţă, sunt meşteri mari! Trebuie să vorbesc cu Andrei, mai întâi. Să nu vorbim despre aceleaşi aspecte. El a fost acolo, ştie mai bine. Eu doar am citit şi am văzut câteva poze, dar ce adânc m-au impresionat!”
- Hai, Mariana! a strigat-o Laura din capul băncii. Îşi aruncase toate cărţile în ghiozdan şi era gata de plecare. Visezi sau dormi? N-ai auzit c-a sunat şi doamna a ieşit din clasă?
- Ba…, cred că da, dar eram cu gândul departe… Cum s-a stabilit în pauza cealaltă? Ce s-a mai vorbit? întrebă Mariana, sforţându-se să se reculeagă.
- Nu s-a mai vorbit nimic. Doar tu şi Andrei ne veţi povesti… S-a stabilit unde mergem. Hai! Acum, că, dacă aşteptăm să ne adunăm după ce ajungem acasă şi mâncăm, nici trei-patru nu se mai întorc… Nu le-a fost greu să ajungă grupul colegilor ce se deplasau în grabă spre parcul din apropiere. Erau doar două-trei sute de paşi. Nu chicoteau, ca de obicei, nu se alergau şi nici cu voce tare nu vorbeau. S-ar fi minunat părinţii lor să-i vadă cât de cuminţi erau, cât de corect foloseau trotuarul şi cât de atent s-au asigurat înainte de a traversa strada pe trecerea pentru pietoni. Odată ajunşi în parc, energiile au fost eliberate şi s-au deplasat în fugă spre un pâlc de bănci, ceva mai departe de cele ocupate de pensionari. Deja vorbeau aproape toţi şi, ca de obicei, şi-au dat câţiva ghionţi pentru a-şi asigura locul lângă colegul sau colega preferată.
            Andrei a cerut să se facă linişte. Ca într-un stup de albine ce se îndepărtează s-a liniştit larma celor aţâţaţi de curiozitate. Aşadar, când observă că grupul ce număra peste zece-doisprezece copii, adică ceva mai mult decât jumătate de clasă, se mai potolise, Andrei, ştergându-şi fruntea transpirată, înghiţi în sec şi spuse: 
- Sincer să fiu, nici nu ştiu ce anume să vă povestesc… Ar trebui mai mult timp, dar aţi hotărât cu toţii să nu stăm mai mult de o oră. Uite, eu aş zice să vorbească Mariana mai întâi. Să ne spună ce a aflat pe internet despre acel munte…
- Cum se numeşte muntele acela şi.. în ce ţară este, că am înţeles că nu se află la noi, în România, îl întrerupse George, un băieţel mărunt, cel mai scund din clasă.
- Muntele despre care doriţi să aflaţi câte ceva se numeşte…, se numeşte… Sfântul Munte Athos, îndrăzni Mariana să vorbească, oarecum nesigură, roşie la obraji şi cu privirea în pământ.
- Cum? Sfântul? o întrerupse Sandu lungindu-şi gâtul ca pentru a o vedea mai bine pe fată ori pentru a o auzi. Un munte poate fi sfânt ca oamenii? continuă el privind-o sfidător de data aceasta.
O linişte nefirească se aşternu peste grupul de copii. Parcă prevestea ceva rău şi, ca la un semn, toate privirile se îndreptară  spre Mariana, dar şi spre Sandu, dojenitoare. Calm, privindu-i pe toţi, pe rând, unul câte unul, Andrei făcu semn de liniştire cu mâna şi le vorbi rar, atent la formularea cuvintelor pe care le rostea.
- Doresc să fim bine înţeleşi. Nu se poate povesti ceva serios în felul acesta. Nu este bine să întrerupem şirul… Întrebările, din curiozitate ori din lipsă de înţelegere, să vină la urmă. Adică, să se pună după ce vă povestim totul. Sunteţi de acord?
- Daaaa! A venit răspunsul tuturor, la unison.
- Mariana…, te rog frumos, spune tu ce ai văzut şi ai citit pe internet!
Unii dintre cei prezenţi, se ruşinaseră şi erau pregătiţi să asculte cu privirile aţintite în iarba din jur. Ceilalţi, în special fetele şi Valentin, îşi întoarseră capul spre Mariana şi aşteptară ca aceasta să vorbească, arătându-şi curiozitatea şi hotărârea de a nu mai întrerupe prin încordarea cu care o priveau.
- Muntele Athos… are această denumire, ce vi se pare, poate, nefirească, încă din vremuri trecute de mult. Este vorba de sute de ani. De fapt, nu este vorba numai de un munte, ci de un stat, o ţară anume, ca să înţelegem lucrurile bine. Face parte din Grecia, fiind situată pe teritoriul acestei ţări, dar are o formă de organizare specifică, unică. Este un fel de republică în care trăiesc numai călugări şi preoţi…
- Din acest motiv este organizată altfel ca restul Greciei, interveni Andrei, imediat ce observă câteva guri gata-gata să se deschidă pentru a întreba ceva. Te rog, continuă! se adresă imediat Marianei, încurajând-o şi cu privirea, astfel că fata îşi reluă povestirea cu mai mult curaj.
- Din pozele pe care le-am văzut şi din articolele citite, am înţeles că Sfântul Munte Athos este o peninsulă a Greciei, aflată în Marea Egee. Toată peninsula este străbătută de o culme muntoasă acoperită de păduri. În unele scrieri se spune că ar avea o lungime de vreo 30 de kilometri, în altele se arată că se întinde pe 60 de kilometri, în timp ce lăţimea ar fi, după toate scrierile, cuprinsă între 10 şi 12 kilometri. Pe acest munte s-au construit mănăstiri încă din primele sute de ani de după Hristos. De fapt, mai întâi au fost acolo călugări singuratici, adică pustnici… Şi-au făcut locaşuri numite mănăstiri, pe munte până sus, aproape de vârf, a cărui înălţime atinge 2.000 de metri (n.a. Vârful Athon este înalt de 2.030 metri), pe stânci, prin peşteri, prin păduri. Acolo trăiau şi se rugau. Se hrăneau cu ce puteau, cam aşa cum ne-a povestit la „Religie” părintele despre Sfântul Ioan Botezătorul. Cu timpul şi-au construit chilii şi bisericuţe. Acum sunt mănăstiri mari şi multe biserici, dar au mai rămas şi monahi în grupuri mici ori singuratici…
- … Adică… ce sunt aceştia, monahii? întrerupse George povestirea, deşi, aşa cum se observa, era aşa de atent, încât făcea impresia că înghite cuvintele Marianei.
- Cum adică? interveni Mihaela, plină de importanţă. Monahii sunt călugării despre care vorbeşte Mariana. Ei sunt pustnicii, poftim! Asta, aşa, să fie pe înţelesul tău…
Mariana încetă să vorbească şi-l privi rugătoare pe Andrei, dar şi colegul ei tăcu, privind în pământ. Părea neputincios în clipa aceea, dar după mai puţin de un minut îşi ridică ochii şi privi în jur, la stânga şi la dreapta sa, cuprinzând toţi copiii, care se liniştiră pe rând. În tăcerea instaurată, calm, el făcu semn Marianei să continue povestirea. Fata a clipit a înţelegere şi, destul de timidă,a început să vorbească încet, ca pentru ea, astfel că toţi ceilalţi păstrară o linişte exemplară, dornici să audă tot, să nu scape nimic.
- Cum spuneam, primii pustnici ori sihaştri, cum se mai numesc, au debarcat aici cam după anul 100. Au venit din Asia mică, pe timpul Sfântului Evanghelist Ioan, cel care a fost acolo cu Fecioara Maria… Trebuie să vă mai spun că acest munte, Athos, era cunoscut, încă din antichitate, la fel de bine ca şi Olimpul, acel munte al zeilor… Vă amintiţi de legendele Olimpului! Athosul şi Olimpul erau despărţiţi de Marea Egee, dar între ei se aflau, ca şi acum, multe insule. Şi Muntele Athos este foarte cunoscut prin legende sale, nenumărate fiind acestea. El era locuit de păgâni în acele vremuri, nu de creştini…
- Este normal să fi fost păgâni, interveni Laura. Creştinii au apărut după Hristos, adică… după Învierea Lui. Iisus Hristos a trimis apostolii să creştineze lumea, nu?
N-a răspuns nimeni. Erau surprinşi de intrarea Laurei în discuţie şi, mai ales, de siguranţa cu care vorbea. Au întors privirile spre Andrei şi Mariana, semn că erau curioşi să asculte mai departe.
- Aşa s-a întâmplat, după cum a zis Laura, şi-a reluat Mariana povestirea. Vă întrebaţi ce legătură are Muntele Athos cu Fecioara Maria, Maica lui Iisus Hristos. În vremea aceea, pe Muntele Athos şi nu numai, se înmulţise numărul păgânilor, iar Apostolii mergeau în aceste ţinuturi să creştineze păgânii în numele Lui Dumnezeu.
Ati auzit de Cipru? E o insulă vecină cu Muntele Athos , unde în acele vremuri de care vă povestesc, locuia episcopul  Lazăr.
       Lazăr o chemase pe Fecioara Maria ca să-l vadă şi să-l binecuvânteze şi, mai ales, să convingă păgânii să se creştineze. Când corabia cu care călătorea Fecioara şi trei dintre apostolii pe care Iisus îi trimisese să o însoţească pe Maica Sa, ajunse în apropiere de Cipru, se iscă o furtună  care-i schimbă direcţia de mers, aşa încât, s-au trezit pe ţărmul de unde începea Muntele Athos.
Vă amintiţi de la Religie că păgânii se închinau la idoli şi, cum pe Muntele Athos vieţuiau păgânii, muntele era împânzit de idoli. În acel timp s-a întâmplat o minune. Toţi idolii ridicaţi de păgâni pe munte s-au prăbuşit cu faţa la pământ, sfărâmându-se în sute şi mii de bucăţi. A rămas întreg doar unul, cel din vârful Athon, pe nume Apolon. Acest idol a răcnit puternic, să fie auzit pe tot muntele, strigând la oameni – bărbaţi, femei, tineri şi bătrâni – să alerge degrabă la ţărmul unde acostase Fecioara Maria, pentru a o întâmpina. El a grăit, deşi era idol, precizând în cuvinte că este „Maica Marelui Împărat şi adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos!” După ce a zis aceste cuvinte, idolul Apolon a căzut de pe vârful muntelui şi s-a prăbuşit împreună cu diavolul care locuia în el. În cădere se spune că a sfărâmat întreaga coamă a muntelui până s-a prăbuşit în adâncurile mării…
Auzind cuvintele marelui idol, toată populaţia a coborât şi s-a dus la limanul unde aştepta Fecioara Maria pe corabie. Acolo au întâmpinat-o cu mic cu mare şi i s-au închinat, numind-o: „Prea sfântă stăpână, Maica pururi fecioară” şi au întrebat-o cum l-a născut pe Iisus. Maica Maria a dezvăluit tainele Fiului său, după care i-a învăţat să creadă şi să se boteze în numele Lui. Toată populaţia de acolo a şi făcut asta, adică s-a creştinat… 
Cam atât am reţinut eu… 
Sunt mai multe amănunte aici, dar mai sunt şi alte legende în care se vorbeşte cum a apărat Fecioara Maria muntele Athos de năvălitori de tot felul, şi-a încheiat Mariana povestirea, plecându-şi privirea sfioasă şi vizibil obosită.
Ceilalţi copii încă o priveau în tăcere. La întâmplarea povestită se apropiaseră unii de alţii, involuntar, pe nesimţite, astfel că formaseră un cerc strâns de trupuri în jurul Marianei şi al lui Andrei. Erau impresionaţi. În ochii câtorva se citea chiar o uşoară spaimă. Andrei înţelese starea prin care treceau aceştia. Zâmbi imperceptibil şi îşi aminti că şi el trecuse prin această stare de teamă şi nelinişte, înainte de a merge pe Muntele Athos, când îi povestise tatăl său aceeaşi legendă şi multe altele. Se ridică de pe bancă cu mişcări încete, îşi şterse fruntea cu dosul palmei şi începu să le vorbească.
- Foarte frumos a relatat Mariana aceste secvenţe citite. Să ştiţi că este foarte adevărat... 
Am fost acolo şi am mers pe acel munte. Mi-a fost uşor să înţeleg o parte din istoria locurilor. Îmi povestise tata şi mi-a dat să citesc multe pagini din ceea ce s-a scris despre viaţa de acolo. Aş vrea să adaug câteva date ce mi-au rămas proaspete în memorie... Muntele acesta  are o istorie tare interesantă. Acum, la vremea când vă povestesc, muntele e plin de aşezări mănăstireşti, însă istoria acestor aşezări creştine datează de la anul 400, pe vremea împăratului Teodosie. Doar că aceste mănăstiri au fost în timp pustiite de hoardele năvălitorilor.
Petru Athonitul, plecat de la Roma din porunca Maicii Domnului apărută în visul lui, a gasit muntele pustiu. El s-a adăpostit într-o peşteră întunecoasă plină cu tot felul de târâtoare otrăvitoare, pe care le-a dat afară cu rugăciunea sa, fără luptă sau foc ori altceva. 
El s-a hrănit cu ierburile ce creşteau în apropierea peşterii. Mai târziu a primit hrană cerească, o dată la 40 de zile, adusă de îngerul Slavei…
Aproape de anul 900 (n.a.867) a debarcat Ioan Colibaşul, recunoscut de oameni pentru sfinţenia vieţii sale. L-au urmat, în scurt timp, mulţi oameni hotărâţi să ducă o viaţă prin post şi rugăciune, zi şi noapte. Aşa a fost populat muntele. Acestui Ion Colibaşul şi urmaşilor săi i-a dăruit muntele împăratul Bizanţului, Vasile Macedon (867-886). Din acel moment muntele s-a numit Sfântul Munte. Prima mare mănăstire a întemeiat-o Atanasie din Trapezunda, în jurul anului 963 şi s-a numit Lavra, aşa cum şi astăzi este cunoscută. Ea este cea mai mare în rang dintre cele douăzeci existente pe Muntele Sfânt.         
Am văzut mănăstiri foarte vechi. Aproape toate aveau ziduri puternice de apărare. Acestea erau prevăzute cu creneluri şi ferestre înguste...
- Creneluri? De cine să se apere călugării? Că doar nu atacă nimeni bisericile, nu? întrebă George, colegul cel mai curios din clasă.
- Au fost atacaţi adeseori de piraţi, răspunde Andrei. În vremurile acelea erau foarte mulţi prin mările din zonă, inclusiv pe Marea Egee. Ei atacau şi le jefuiau bisericile şi depozitele de alimente. Apoi, au fost năvălitori barbari, de genul celor care au pustiit primele mănăstiri, după care au atacat turcii cu mare forţă. Aceştia erau şi sunt de altă credinţă... 
Turcii furau tot ce era de aur şi distrugeau bisericile. Ei au ocupat Muntele Sfânt câteva sute de ani, vreo cinci, dacă nu mă înşel. Au sărit în ajutor şi domnii Ţărilor.
Româneşti din acele vremuri... Ştefan cel Mare şi Sfânt, Mihai Viteazu, Brâncoveanu, Ţepeş, Lăpuşneanu şi... toţi, de fapt. Ştefan cel Mare a construit şi un port acolo. A reparat multe biserici şi a construit altele noi... În afară de ei au dat ajutoare în bani foarte mulţi boieri şi familii înstărite... 
Păi, ce făceau călugării cu banii? 
               N-aveau ce mânca acolo? Îndrăzni Laura să întrebe ducându-şi mâna la gură. 
Era convinsă că a pus o întrebare fără sens, dar se pare că şi alţi copii s-au gândit la asta. Altfel, nu era aşa linişte şi nici apostrofările n-ar fi lipsit. Andrei a lămurit şi acest aspect, în stilul său liniştitor.
- Banii îi dădeau turcilor ca un fel de impozit, de bir, să fie lăsaţi în pace... Aveau ce mânca. Muntele avea bogăţie mare: animale, pomi fructiferi, plante şi apă. Acolo sunt livezi întinse de măslini, portocali, lămâi. Am văzut şi nuci, peri, multă viţă-de-vie, smochini... 
Când am fost eu, în fiecare seară am mâncat la altă mănăstire. La fel şi dimineaţa. Să ştiţi că întotdeauna mi-a rămas mâncare pe masă. Era multă şi bună. Am avut lapte dulce fierbinte, lapte prins, ouă fierte, măsline, fructe de toate felurile, orez, ciorbă de fasole, tocăniţă de legume etc. Carnea este interzisă. În plus, ceva neobişnuit după părerea mea, am băut apă din mai multe izvoare de apă dulce. Da, există multe acolo, deşi, e normal să ne mirăm, tot pământul acela, întreaga peninsulă, este înconjurată de apă sărată, apă de mare şi mă aşteptam să beau apă sărată. Unele din ele sunt izvorâte chiar din voia Sfintei Fecioare Maria. Călugării mi-au povestit cum au apărut aceste izvoare cu apă dulce. Făcea un semn şi apa izvora. Doar spunea să curgă apă şi imediat aceasta apărea din piatra muntelui... 
Sunt minuni, sunt reale, nu sunt povestiri lipsite de adevăr. Ştiţi că în zona aceea a Greciei, climatul este meditarenean, adică mult mai cald ca cel de la noi, dar nu v-aţi închipuit niciodată că pe acest Munte Sfânt sunt toate anotimpurile în acelaşi timp! Când am fost la unul din schiturile româneşti, am văzut pentru prima oară acest fenomen miraculos. Este vorba de schitul “Sfântul Dimitrie” sau Lacu. Eram pe drum, la intrarea în această aşezare. Când am ajuns acolo am văzut flori, inclusiv zambile şi narcise, ca la noi, la începutul primăverii, lângă zidurile de intrare şi în curtea amenajată la adăpostul lor. Am observat mai multe feluri de flori şi iarbă verde, abundentă, pe întreaga vale, cât cuprindeam cu ochii. Am văzut pomi înfloriţi şi, mai sus, pe munte, copacii arătau ca în toiul verii. Apoi, mergând cu privirea mai sus, am văzut copaci cu frunzele veştede ori căzute, ca toamna. Şi asta la o distanţă nu prea mare de locul unde mă aflam. Nu-mi venea să cred!!   Doar coniferele erau verzi. Ei bine, nu-mi venea să cred, când, mai sus, am văzut vârful muntelui acoperit de zăpadă. Era foarte aproape. Cred că doar două masive, două culmi muntoase erau până la el. Aşadar, într-un spaţiu nu prea întins,  convieţuiau în bună pace toate cele patru anotimpuri. Ce ziceţi de asta?
Ce să vă mai povestesc? Am văzut călugări în biserică şi în sălile în care mănâncă... Au o denumire anume, dar... în clipa asta nu-mi amintesc. Cred că trapeză. Nu mă credeţi, dar vă spun, pe cuvântul meu, că nu se aude o vorbă. Ei nici cu pelerinii nu vorbesc. Fiecare pleacă apoi la treaba lui după ce se termină slujba ori după ce mănâncă. În tăcere. Unii îngrijesc grădinile. Nu vorbesc, se roagă tot timpul. 
- Chiar aşa? Nu pot să cred. Cum comunică? Doar nu sunt surdomuţi! exclamă Valentin care nu scosese o vorbă până în acel moment. 
- La unele mănăstiri vorbeşte stareţul cu pelerinii. La primirea lor şi după predică, în biserică. În lipsa stareţului mănăstirii, vorbeşte purtătorul de cuvânt, care le spune programul şi unde sunt cazaţi dacă rămân noaptea acolo. În rest, fiecare călugăr a primit de la începuturi sarcini. Fiecăruia îi dă după priceperea lui. Unii se pricep la tăiat lemne, alţii la livezi sau la grădina de legume, alţii la lucrări de zidărie sau tâmplărie, alţii la administrarea clădirilor mănăstirii, alţii la bucătărie, la prepararea fructelor, zarzavaturilor, murăturilor şi aşa mai departe. Lucrează şi în tot acest timp se roagă...
- În ce limbă fac rugăciuni şi cântări? Ai zis că sunt din mai multe părţi, interveni Mihaela, ridicându-şi sprâncenele plină de importanţă.
- Majoritatea sunt greci. Este normal. Muntele este pe teritoriul Greciei. Folosec limba lor. Şi ei sunt creştini ortodocşi ca şi noi. Sunt şi români, la două schituri, apoi sunt ruşi şi sârbi... Poate că mai sunt şi alţii, dar atâta îmi amintesc eu. În total sunt cu puţin peste 1.500 sau 1.600 de călugări... Când sunt în chiliile lor ori în locurile alese de cei singuri, rugăciunile le fac în gând. Lucrează şi se roagă. Rugăciunea lui Iisus este permanentă în ei. Aşa s-au obişnuit. În biserică toţi ascultă, intervin la cântări după regulile lor, fac metanii, se închină... Aşa este viaţa lor toată ziua şi aproape toată noaptea...
- Bine, am înţeles totul, dar... nu ai povestit despre femeile călugăriţe sau maici, cum se numesc, a îndrăznit Sandu să vorbească, profitând de momentul de tăcere în care Andrei se gândea ce să mai povestească.
- Femei? Nu, nu sunt femei acolo. Pe Sfântul Munte nu are voie să pătrundă nicio femeie. Fecioara Maria, atunci când a primit-o populaţia peninsulei şi i s-a închinat, le-a vorbit cu mare hotărâre, cam aşa: “Acest loc a fost destinat să-mi fie mie de către Fiul meu , Dumnezeul tuturor. Pe acest munte voi trimite bărbaţi din toată lumea. Voi nu veţi mai rămâne mult timp aici. Acei bărbaţi vor trăi aici ca îngerii, în mare curăţie şi în rugăciune, după chipul îngerilor”.
- Păi, cum vine asta? se întrebă cu voce tare Mihaela. Călugăria asta este o meserie? Dau examen sau... cum îi trimite Fecioara Maria aici?
- ... Mă depăşeşte această treabă, răspunse Andrei, puţin încurcat, dar ar fi un răspuns, continuă el după o foarte scurtă pauză.... Am înţeles de la tata şi de acolo, după predica ţinută de un preot român, că este foarte greu să duci o viaţă monahală. Nu este vorba de o meserie. Călugării sunt acei oameni care au ales din proprie dorinţă felul acesta de viaţă. Este dorinţa omului. Este ca o chemare din inimă..., este o chemare dumnezeiască şi numai Dumnezeu le dă forţa să plece pe această cale. Gândiţi-vă că ei renunţă la familie. Lasă toate rudele şi prietenii şi pleacă în singurătate. Toată viaţa lor va fi doar post şi rugăciune. Renunţă la distracţii, la haine frumoase şi la podoabe.
Au doar rasa aceea neagră şi hainele acelea de pe ei, cam ca preoţii pe care i-aţi văzut, dar mai sărăcăcioase...
- ... Dar de ce şi... pentru ce se roagă ei toţi, aşa, fără încetare, cum spuneai tu? veni întrebarea lui George, care părea că este aşteptată şi de alţi copii.
- Aceşti monahi şi cei de pretutindenea, au poruncă de la Domnul nostru Iisus Hristos de a se ruga neîncetat, dragi copii, se auzi vocea plăcută a doamnei Maria Pavelescu, învăţătoarea copiilor. Prin rugăciunile lor se cere, în primul rând, iertarea de la Dumnezeu. Se cere să ne dea putere nouă, tuturor oamenilor, să putem face faţă răutăţii din noi şi a celei din lume şi să le putem înlătura. În plus, foarte important, se roagă pentru iertarea vrăjmaşilor de orice fel şi înlăturarea răului produs de aceştia. Se fac rugăciuni pentru sănătatea omenirii, pentru pace în lume, pentru viaţă frumoasă lipsită de minciună...
Am ascultat ultima parte a povestirii, continuă doamna Pavelescu să le vorbească, privindu-le cu dragoste chipurile şi ochii în care încă se mai păstra emoţia provocată de prezenţa ei nebănuită. Mă minunez şi eu de cuminţenia voastră. Te felicit, Andrei! Foarte frumos ai vorbit şi apreciez mult cunoştinţele tale şi seriozitatea manifestată.
Am venit puţin speriată, să ştiţi. Am primit vreo două-trei telefoane de la unii părinţi neliniştiţi... Corect era să le spuneţi că mai aveţi... activităţi şcolare peste program.
Gata pentru azi! Mergeţi cuminţi la casele voastre. Eu vă mulţumesc pentru felul organizat în care aţi venit şi aţi discutat! Şi... nu uitaţi! Este bine să luaţi aminte! Ce frumos este să îndreptaţi un gând frumos în rugăciunea voastră zilnică pentru cei dragi, pentru cei în suferinţă, pentru cei ce sunt în nevoi. Lumea ar deveni mai bună!
La revedere, dragii mei!

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Fara insulte, jigniri sau amenintari! Orice mesaj care nu se supune regulamentului va fi sters.