vineri, 27 februarie 2015

Statuia - de Mara Emerraldi

Din stanca ta, eu m-am născut.
Eu chipul l-am avut în piatră.
Căldură ta din măruntaie m-a umplut,
Suflet că soarele îmi arde-n vatra.
Că bradul mă înalt, eu, din sămânţa,
Din ridurile tale cuaternale.
Poală lui verde mi-e aripi în fiinţă
Cioplită-n roca muntelui, mariei sale.
Eu mă înalt spre cer cu vântul,
Cu firele de praf ce le ridică;
De pe-a mea frunte rece-mi duce gândul 
Şi îl coboară-n stropii care pică.
Pe-afară rece, din clocot făurită,
Gândirea dura, flacăra ce frige,
Statuie mândră-n piatră dăltuită,
Prin vene-mi curge apă-n loc de sânge.
Cu cremenea fiinţei mele,
În înălţimi ating Fecioara.
Mi-e fruntea-ncununata doar cu stele,
De la Fecioara ce se vede seară.
Eu plâng cu picurii de rouă
Şi plâng cu stropii mari de ploaie,
A mea durere v-o transmit şi vouă,
Al vostru suflet împietrit să-moaie.
Statuie sunt printre statui umane,
Cu suflete-mpietrite de o viaţă dura,
Cu oameni tâmpi ce-şi ţin furia în membrane,
La fel cum eu şi ei pe Dumnezeu conjură.
Ei cer o viaţă-n care fericirea...
Moneda calpă-i este preţul ,
Dar eu, ÎL rog, să-mi sfarme împietrirea,
Căldură Lui să îmi topească-nghetul.



0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Fara insulte, jigniri sau amenintari! Orice mesaj care nu se supune regulamentului va fi sters.