Abonament la curiozitate - de Andreea Violeta Bobe

05:41:00
În ziua aceea mă trezisem dimineața foarte devreme, cam pe la orele 4:00- 4:15 deranjată fiind de urletul vecinilor. Deși nu deschisem bine ochii, o lumina mă năvăli. Era lampa uitată aprinsă, iar cărțile-mi ședeau pe piept deschise, cu îndoituri în colțul paginilor semnificative, iar lângă ele ședeau azvârlite pixuri colorate, creioane, hârtii, șervețele uzate și pantalonii care trebuie să-i duc la spălat. După câteva minute de buimăceală mi-am adus aminte că o seară înainte  după ce am băut un ceai fierbinte mă cuprinse moleșeala și nu mă puteam concentra la citit. Mai mult ca sigur lumina caldă a lampei și plapuma pufoasă m-au îndemnat la un somn liniștit, unde Moș Ene împletește din barbută lui albă vise cu norișori albi, siridusi și copaci fermecați. 
            Am mai stat vreo câteva minute în pat. Vecinii urlau din ce în ce mai tare, afară viscolea și copacul cel bătrân bătea cu crengile-n geam.Zăpada făcuse țurțuri și nu puteam zări nimic. Deși eram somnoroasă, m-am ridicat din pat și cu pași vioi m-am apropiat de calorifer. Câțiva elemenți erau câtuși de puțin călduți, restul se congelaseră de mai bine de trei ore. “Iar au oprit boii ăștia căldură! Să dea dracu-n viața lor!” înjurasem  cu glas răgușit. Între timp din țeava se auzea cum o altă vecină bate cu ranga, semn că e nervoasă pe cearta celor doi bețivi de la etajul trei.
               -Faceți liniște, că diseară plec la muncă în tură de noapte! strigă femeia de o auzi toată scara. 
            -Nu vrem să facem liniște, răspunseră un bărbat cu vocea deocheată de aburii alcoolului. Dacă vreau să urlu, urlu. Dacă vreau să dau foc la bloc, vă ard pe toți, handicapații dracului! Din cauza voastră m-a dat nevasta pe mână gaborilor. Sifonarilor, nu o să aveți liniște cât timp trăiesc eu în blocul ăsta. 
            La scurt timp bețivul ieși pe casă scării urlând și bătea cu lingura-n tigaie. Alergă de mama focului pe scări și sună la toate ușile. 
 -Trezire, boilor! S-a făcut dimineață. E ora 4:30. Scularea, că e dimineață! 
            -Petcule, treci în casă, strigă nevasta nebunului. Te văd vecinii în izmene. 
 -Să mă vadă și Ceaușescu în izmene, că eu tot cu el votez. 
             Bărbatul fugea cu tigaia în mână și îl lovi pe cățelul care se aciuează seara la etajul al doilea. Câinele schelacai apoi o luă la goană spre parter. Nici bine nu plecă javra, că o femeie bătrână, cu părul vopsit mov și roșu, cu bigudiuri imense și furou “Victoria’s Secrets”, cobora pe scări cu mătura în mână și țipă cu o voce de ciocănitoare pițigăita către bețiv. 
            -Idiotule, nu-mi răni copilul, că l-am adus de pe străzi și l-am hrănit cu mâncarea mea, făcută de mâna mea bătrână și subțire și l-am iubit cum orice mamă își iubește copiii. 
 -Vrăjitoare bătrână, nu mai aduce toți puricosii la noi în scară ca să le dai melcișori în lapte. Fac mizerie, se cacă, lasă sânge pe preșurile noastre. Dacă tot îi iubești pe maidanezi i-ai la tine în casă, să doarmă în patul tău!  
            -Nu comenta la mine, cioară! Dacă nu-ți împrumutam bani de întreținere erai cu fundu-n zăpadă cerșind la pocăiți. După ce te-am ajutat cu bani mă deranjezi și nu-mi lași cățelușii în pace. 
 -Gură, hârcă bătrână! Dacă nu-mi dădeai banii eu urlam la toată lumea tot ce ai făcut, vagaboandă bătrână. Le spuneam la toți cum ai pupat în cur pe toți borfașii de la interprindere! 
            -Nesimțitule, ai uitat cine ți-a dat mâncare, când măta și tactu lucrau fără carte de muncă. 
            Nervos fiind, vecinul nu s-a mai putut abține și a luat băbăciunea la bătaie. Scara răsuna a strigăte, iar oamenii de la ușile vecine s-au alăturat încăierării. După două ore de ceartă și scandal, a venit poliția și i-a luat la secție pe toți cei implicați. Bătrână avea capul bandajat, iar gălăgiosului îi curgea sânge din nas. Prostimea de la blocurile vecine ședea în zăpadă cu semințele alături uitându-se uimită la circul de la scara a treia.  
            -Ce s-a întâmplat? întrebă Marius, gigoliul cartierului. 
            -S-a bătut vrăjitoarea cu Frankenstein. Să vezi ce scandal a ieșit. A venit poliția, i-a altoit pe oameni cu bastonul, au fugit câinii leproși de frică. 
 -Ba frate, răspunse Marius buimăcit. Dacă știam că iese scandal aduceam cameră video și postam toul pe net. Ne ieșea leafă mare cât pentru o lună de băutură. Făceam un baiaram, de mureau toți dușmanii noștrii. 
 -Ba, nene. Hai că a adus Porcu' vin. Ne cheamă la el să bem. Hai să mergem! 
            Atmosfera se linistise. Puteam în sfârșit să ies din casă, fără teama de a primi un pumn în față. Camera se încălzise, căci caloriferul își reveni din moleșeală. Parcă nu-mi mai venea să plec. Era atât de cald, atât de relaxant și de frumos. Lampa răspândea o atmosferă iubitoare și parcă un parfum floral mângâia pereții stacojii. Aburi roșii, mă imbratiseau ca niște mâini solide, barbatoase și nu-mi mai dădeau drumul. Mă desmierdau, mă mângâiau și tare-mi plăcea. Nu știu cine, nu știu ce era, dar prezența aceea mă încânta la culme. O fi un vis, o fi vreun spirit venit din altă lume ca să mă alinte, nu știu ce era, dar nu vroiam să se oprească. Timpul parcă se topea ca o lumânare năclăită de praf într-o cutie de metal. Afară se auzea vântul cum bate și rostogolește copacii, casele, dealurile și vocea  lui cea groasă sfărâmă tot. Ninge a nebunie, ninge cu putere, urlă zăpada de pe bloc.  
Afară era iadul crâncen, ce înghite viață însăși născută din durerea binefacerii. Înăuntru era bine, minunat chiar. Simțeam cum pereții se clătina de bucurie, vedeam vinul ce se scurgea din ei cu o sete de iubire nemaipomenit de lacomă. Și aburii aceia, roșii, parfumați mă mângâiau pe cap și-mi sărutau fruntea. Nu vroiam să mai plec de aici, dar trebuia. Hainele erau deja pregătite cu două seri înainte de întâlnirea ce urma să o am. Le spălasem, le parfumasem bine. Nimic nu uitasem să pregătesc. Totul era pus la punct. „Ah, Doamne! Nu trebuie să am emoții!” exclamesem cu obrajii roșii. Nu trebuia să întârzii, totul depindea de mine și trebuie să iasă frumos. M-am îmbrăcat repede și m-am dat cu cele mai bune cosmetice din dulap. La urmă de tot mi-am pus cerceii. Pentru câteva clipe m-am privit în oglindă. Arătăm bine, eram fresh și am ieșit pe ușă zâmbind.  
            Pe scări admiram urmele de sânge și de alte lichide obscure împrăștiate pe tavan și pereți. Ajunsă la parter am observat că pe cutiile de scrisori ședeau azvrlite castroanele cu melcișori, iar laptele se prelingea înăuntrul lor. Din fericire, corespondența nu ajunse în dimineață aceea și niciun plic nu pățise nimic. Afară viscolul se potolise, dar garajele și mașinile se impotmolisera-n  nămeți. Gloata de golani s-a mutat spre zona chioșcului, iar în parc începuseră să vină părinți cu plozii lor plângăcioși. Drumul spre stație era încărcat de obstacole, căci stratul de gheață se aranjase sinuos, în unele porțiuni având ciorchini abrupți, pietroși. Drumul acela era tare lung și al dracului de strâmt. Din păcate mereu se aciuează cățele în călduri cu puii lor leproși, iar unele din ele mai și mușcă. De la balcoane babele le aruncă exact în mijlocul „cararii” copite de porc, oase, carne stricată, peste, iar haita cartierului nu acceptă concurență sau „invadatori”, precum oamenii simplii care merg spre stația de autobuz. Luna trecută un pensionar din alt cartier a venit în vizită la cumătrul lui cu o sacoșa de pulpe aduse tocmai de la țară, iar javrele i-au furat mâncarea și l-au și mușcat. Hoarcele au ieșit la scandal, că „lumea e vinovată și deranjează bieții cățeluși inocenți și prostuti și că străinii care invadează cartierul sunt atei și păgâni fără frica lui Dumnezeu.” 
             Cu o seară înainte babele au fost la biserică ca să bârfească, să împartă sarmale la boschetari și să-l pupaceasca pe „popa ala€™ tânăr și frumos”. Acum se umflă de somn ca vitele, iar după amiază o să iasă cu pungile de semințe în fața blocului. Ajunsă în stație i-am mulțumit din inimă Sfântului Apostol Kiekergaard și m-am scobit în nas în semn de respect pentru mizeria lăsată de babele care au azvârlit colivă sfințită pe asfalt.  
 
              După 30 de minute... 
            Nu venea nici maxi-taxi, nici autobuz, nici Moș Crăciun pe mătura de brad, nu venea nimeni. Când mă așteptam mai puțin, din îndepărtare se vedea un autobuz din ăla vechiu’, rablagitu’ care de abea-și târăște curu’ prin zăpadă. M-am suit în el, am compostat biletul și m-am trântit pe un scaun-și ăla vai de steaua lui-, apoi m-am uitat la telefon. Avem un mesaj de la un număr necunoscut. L-am deschis și am văzut un scris impecabil, cu diacritice și virgule la locul lor. Începusem să-l citesc cu oarecare strângere de inimă: 
„ Mona dragă, scuză-mă că te deranjez, dar să știi că încă nu am ajuns acasă, vin din afara orașului și s-ar putea să întârzii. Sper să nu te superi, dar e posibil să aștepți în fața ușii, iar dacă ești deja venită uită-te sub preș și vezi că e o cheie. Cu ea deschizi toate ușile apartamentului și dacă ți-e foame, mâncarea este pusă pe masa din sufragerie.”  
„Se pare că nu trebuie să mă grăbesc, că oricum el va întârzia. Parcă mai ieri era vară și lumina aceea roșie a snopit umbrele și i-a salvat pe bieții cerșetori. Simt și acum teama care m-a cuprins când am văzut ciudățeniile întâmplate, cum el s-a arătat ca o făclie roșcovană împreună cu grupul acela ciudat, cum toți erau îmbrăcați în cămăși albe și doar el purta o geacă. Mă întreb dacă încă o mai are sau dacă și aceea s-a stins așa cum vorbele sale de odinioară au pierit. Nu-mi vine să cred că a trecut atâta vreme. Mi-e dor de banca topită de caniculă în care el se așeza când citea ziarul, de vorbele sale ambigue, de privirea aceea caldă, dar insensibilă. Ah! Au trecut atâtea luni de zile și eu tot nu-l înțeleg pe individul ăsta. Acum o să-i văd și locuința și poate o să pricep câtuși de puțin ce este el defapt.”  
Dintro-dată un boșorog tuși și mă trezi din gândurile răzlețe. Autobuzul duhnea a transpirație de cal și era aglomerat. Niște babaciuni bârfeau fără jenă despre alții, mâncau brânză împuțită și-și lingeau buzele ridate cu limbile lor cleioase. Această imagine îmi făcuse scârbă și-mi veni să vărs, dar mi-am dus la nas eșarfa parfumată, iar miresmele de iasomie m-au împuternicit. În spate un ciorchine de cocalari au pus vreo trei telefoane să cânte mai multe melodii deodată și cum sunt mari intelectuali, hrana lor spirituală pe care o împărțeau tuturor consta în manele la maxim. Buzele băieților erau împodobite cu aur, din gura lor se prelingea miere și nectar și ușor ușor cele mai interesante înjurături, povești porcoase, fantezii bolnave se răspândeau în mijlocul de transport ca albinuțele în livadă. Pe scaunul din fața mea stătea un cuplu ce se pinguinea, iar fericirea lor mi-a rănit sufletul singuratic și flămând după iubire. Nu mai suportam mediul acela infect. Era frig, în ciuda înghesuielii; puțea, toți lătrau, manele, cocalari, babaciuni, pinguini. Aaaaaarrrhhhhh!
„Va detest din toată inima! Să muriți cu toții, căci sunteți niște javre infecte și să ardeți pe rugul rugurilor! Muriți cu toții! Vreau din suflet să muriți în chinuri!” 
 „Handicapato, nu mai urla în autobuz! Vedeți că asta e dementa din cartierul vecin care nu suportă pe nimeni. Tu să mori jegoasa dracului!” a răspuns un cocalar. 
 Nervoasă fiind am scos o linguriță de argint din geantă și i-am azvârlit-o în cap, apoi i-am fript o flegmă de i-am murdărit și pe prietenii lui. Repede am fugit și m-am adăpostit după un moșneag înalt. Indivizii se blocaseră la intersecția dintre două clanuri de cotoroanțe puse și ele pe ceartă. La scurt timp autobuzul a oprit și am zburat din el cu viteză fulgerului, ca să nu mă prindă ceata de cretini. M-am ascuns după niște garaje, am ținut aerul în piept, iar atunci când ei au dispărut de-a binelea am mers spre linia de tramvai. Respiram rapid, întrerupt, gâfâiam și vedeam cum blocurile se înroșesc și dansează, cum aerul se împute, auzeam voci distorsionate care se certau în capul meu, voci groase și puternice, dornice să urle-n libertate. Mâinile mi se înverziră, din nas îmi curgea un lichid albastru, vocile nu se opreau, unghiile de la mâini se făcură roșii și din gură începeam să vărs același lichid albastru. Cam o jumătate de ceas m-am tăvălit în zăpadă albăstrind-o. Mă durea tare stomacul, ca și cum niște cuțite mă înjunghiau, ochii mi se adânciseră și nu vedeam nimic. Nu mai înțelegeam nimic din ce ziceau glasurile acelea. Ele zbierau în capul meu de mă dureau toți nervii, păreau tare mânioase și se razbunau pe mine. Printre ele una prinse contur și părea să-mi țină partea. La scurt timp gălăgia încetă. Îmi era greață și am vomitat un ciorchine de negi cârnosi. Erau mari, negricioși, miroseau a carne stricată și se împrăștiară peste zăpada albăstrită. Un singur neg îmi rămase lipit de cerul gurii și nu-l puteam scuipa. Am luat un pumn de zăpadă, mi-am clătit gura bine. 
Am plecat fără să privesc în urmă către stația de tramvai. M-am suit în primul. Din îndepărtare se zăreau sfidând albeața imaculată a zonei respective, scursurile care spurcau întreg peisajul Eu eram de vină și vocile chinuitoare. Mă întrebam dacă el știe ce semnifică ciudățenia asta. De unde vin bucățile alea de carne putrezită și atâta lichid albastru numai el poate pricepe.  
 În tramvai e mult mai bine decât în autobuz. De-asta mi-am făcut și abonament, ca să stau fără grijă. Priveam pe geam cât de alb poate fi orașul. E atât de liniștit și blând. Nu bate vântul, nu ninge, nu e gălăgie, nici spectacole pompoase. Ceasul de la o farmacie arată ora 10:30. „Sper să fi ajuns acasă. Nu vreau să stau singură în locuința străină. Mă întreb oare cum e mobilat? Sper să nu fie ceva la fel de dificil că și el, căci m-aș rătăcii în casa aceea.”  
  Nici bine n-a pornit tramvaiul, că din față un grup de tărănci grase și nesimțite au luat lumea la scandal cu „biletele și abonamentele la control”. Bineînțeles că erau pe tură, atunci când lumea se așteaptă mai puțin. Știu să ia banii oamenilor, în special celor care au nevoie de ei elevi, șomeri, săraci, dar nu-s în stare să ofere condiții bune de circulație. Mereu întârzie tramvaiele și circulă cu viteza melcului. Că să ajungi undeva trebuie să te trezești cu noaptea în cap. În partea cealaltă a orașului este linia întreruptă și o continuă un autobuz mic și înghesuit. Ăștia chiar cred că un tramvai plin de pesoane poate încăpea într-o chichineață de autobuz? În orele de maximă circulație când iese lumea de la serviciu, de la școală nici măcar nu se închid ușile la cât de aglomerat este.
Când a ajuns la mine o vițică cu dinții stricați și moacă de țărancă tupeistă, a aruncat o privire când mi-a văzut abonamentul în regulă, de parcă ar vrea să mă bată. Repede a coborât cu alte câteva „victime”, niște puști de 12-13 ani, urmați de un bețiv amărât și alți oameni nefericiți. Eu scăpasem. Eram chiar foarte norocoasă. M-am uitat la ceas 10:45. Am mai mers vreo trei stații, fără să-mi iau privirea de pe geamul magic, apoi am coborât surâzând. La câteva blocuri depărtare era locuința lui și ardeam de nerăbdare să ajung mai repede. Nămeții, în mod ciudat, mă împiedicau pentru prima oară să merg și vântul începu să bată din partea opusă. Un cârd de ciori venit dinspre apus croncăneau în jurul unui bloc mai puțin aspectos. Acolo, undeva locuia el. Am intrat în scară. Întuneric, aer rece, ceață printre scări și un hol lung de tot se zăreau. Aerul nu putea fi respirat. Pereții înalți și înguști adăposteau neoane care răspândeau o lumină vagă, dar insuportabilă și rece. Ușile apartamentelor erau toate din metal gri-șobolan și nu părea să fi făcut nimeni curățenie de ceva timp. Un câine mort zăcea putezind lângă o pungă de gunoi. În fund de tot am dat de scări. „Zicea că locuiește la ultimul apartament de la ultimul etaj. Am mult de urcat, așa că o să iau liftul.” Alături pe ușa vernil închis a liftului scris cu vosea crem „Este stricat. Nu mai e niciun lift. Dacă de la etajele superioare pășiți pe ușa liftului, cădeți în gol.” Întradevăr liftul nu era defect, ci lipsea cu desăvârșire. Având în vedere că e fabricat din aliaje de metale, sigur l-au furat șmecherii. ”Va trebui să sui 27 de etaje. La ultimul apartament -216-locuiește el. Cât de greu poate fi?! Doar nu urc un munte.”
Am început să escaladez scara. Un etaj avea cam cincizeci de trepte. Distanța dintre ele fiind mică, ele fiind și înalte deveneau abrupte și ascuțite și dădeau senzația de junghi în tălpi. Primul etaj păru foarte înfricoșător, iar următoarele deveneau cam iluzorii și labirintice. Orice clipă de neatenție putea fi fatală. Dacă mă împiedicam, cădeam și-mi rupeam spatele. La fiecare etaj atârnă câte un bec chior în jurul căruia insectele gravitau orbite de plăcerea morții. Acel bec nu putea dezvălui decât verdele înecat și murdar al vopselei de pe pereți, dunga maronie care desparte vopseaua de varul îngălbenit, mâzgălit cu pixul, sfărmat și scorojit. În îndepărtarea etajelor zâmbeau neoanele, împrăștiind un vapor de suferință, de durere în imensitatea întunericului. Ușile apartamentelor gemeau scartiind sub vântul rece ce venea dinspre nicăieri. Era liniște, dar voci neomenești șopteau în ecourile pereților crăpați.  Următoarele 3-4 etaje de-abea dacă se luminară. Mirosuri asemănătoare cu cele ale ciorchinelui de negi se răspândeau printre treptele ce deveniră din abrupte ciopârțite și alunecoase. Balustrada era singurul element din construcție rămas neatins de vreo urmă de alterare. Nici măcar praful nu s-a pus, de parcă lucrurile rele s-ar teme de ea. Cu cât urcam mai mult, cu atât aveam senzația că sunt în urmă și nu mai pot ajunge la „el”. Când îmi imaginam chipul său cald, dar sever, blând și totodată cercetător aveam senzația că picioarele nu mă mai dor, că mirosurile nu-mi mai ating nasul. Când ajungeam la fiecare etaj observam ciudățenii, pe care nu sunt în stare să le explic. Din întuneric, din locurile unde lumina chioară a neonului nu poate pătrunde se vedeau ochi roșii rotunzi, ciudați care parcă zburau în perechi, lipsiți de un cap care să-i poarte. Niște zumzete veneau dinspre ei, voci neclare, distorsionate. 
Cu cât urcam mai mult, cu atât ochii aia se uitau la mine mai insistent de jos, de la nivelul 10, locul în care am avut ghinionul să-i întâlnesc. La un alt pliont întunericul începuse să pună stăpânire. Nu mai erau corpuri de iluminat și mi-am scos telefonul din buzunarul hainei. Am accesat opțiunea „lanterna-nivel maxim”, apoi am patrulat în continuare. Înafară de liniștea morbidă se mai presareau  zumzete, chicoteli și voci groase, exagerat de groase, grave și lente ce se spageau în ecouri, venite de parcă din adâncurile morții veșnice. La etajul al cincisprezecelea am alunecat și am căzut pe scări. M-am uitat pe talpă. O mâzga roșiatică, lipicioasă, alunecoasă se prinse de cizmă mea. După ce m-am ridicat, am îndreptat lanternă spre locul de unde căzusem. Imaginea văzută mă șocase enorm. Un copil avortat, farmitat în bucăți de vreun clește, avea capul desprins de trup cu gura deschisă de durere, iar cordonul ombilical atârnă peste balustradă, în timp ce mânuțele și piciorușele lui, farmitate și ele stăteau că piedică pentru cei care vor să urce. Placenta ascundea alte resturi din copilaș și atârnă undeva azvârlită prin mizerie. Imediat am fugit spre următorul nivel, dar scările erau blocate de mormane de pietroaie. Pe un panou scria: „Luati-o pe coridor și la ultimul apartament de la acest etaj mai este o scară care vă duce către etajele superioare.” Am fugit tremurând de groază printre mormane de resturi de carne. Holul era împânzit de ființe moarte descompuse, în special câini. În gând îmi spuneam: ”Intr-un fel e mai bine că l-au avortat, căci decât să ducă o viață mizeră, fără hrană, fără iubire, mai bine să sfârșească fără a știi de propia să existentă. Deși e groaznic, nu avem dreptul să judecăm astfel de femei.” 
După ce am trecut de grămada de carne și putoare am dat în sfârșit de scările către ultimele pilonturi. Lumina părea să răsară din niște ferestre micuțe. O urmă de speranță mi se ivi într-un zâmbet. Am urcat încrezătoare și grăbită să ajung la destinația finală. Fiecare treaptă, era că un salt imens, pașii măsurau clipele, ochii lăcrimau de emoție. Vroiam din tot sufletul să-l reîntâlnesc. Nu l-am mai văzut de două luni de zile și atunci a fost ceva fugitiv. În sfârșit îi puteam cunoaște casă, aveam șansa să îl înțeleg, să-l descopăr cu adevărat. Urma să stau mult de vorba cu el, ore și ore întregi,  până mi se va usca gura. Nu mai puteam aștepta, ardeam, mă topeam înălțându-mă. La ultimul etaj, întunericul se naspustii din nou. 
Dintr-o dată ușa se deschise și o forță mă trăsese înăuntru. În urma mea bucata aceea masivă din fier s-a trântit. Se auzeau gemete de monstru suferind. Urlau spaimele aacelea de durere, de eșec, de ură. Blestemau în limbile lor necunoscute și pronunțau  „Moooonaaaa”. După câteva clipe mă dezmeticisem. Eram într-un alt mediu, mult mai blând, foarte plăcut chiar. Mă aflăm în holul locuinței lui. Sub piciorul meu gresia cărămizie reflecta nuanțele calde ale lambriurilor de pe pereții zâmbitori. Un candelabru atârnă la granița invizibilă dintre holul fără pereți și sufragerie. În partea stânga stătea dreaptă, semeață o bibliotecă masivă, greoaie, lungă de vreo șase metrii și înaltă de patru. Culoarea ei era de un ciocolatiu închis, dar fără acel aer de posomoreală. Pe jos nu era niciun covor, decât o carpeta simplă de o culoare neutră. În față ferestre mari din lemn de nuc înnobilau lumina sosită de afară. Niște perdele străvezii de nuanța mandarinelor uscate îmbălsămau notele fine ale reflexiilor cadelabrului din cristal pur. Două fotolii despărțite de o măsuță salutau cuviincios pe cel care vine în casa aceea. De nicăieri un parfum floral, discret îmbujora fața oricui intra acolo. Pe unul din fotolii stătea el rezemat drept, dar relaxat, cu picioarele despărțite, îmbrăcat în haine comode de casă: un bigmen gri deschis, cam strâmt care-i scotea burta în evidență, suflecat la mâneci. Purta aceeași blugi lălăi la picioare, în care se putea împiedica foarte ușor, dar foarte strâmți în zona burții, încât îi plesnea atunci când se apleacă prea tare. Mâinile sale se zăreau grosuțe și scurte ca întotdeauna, iar perisorul de pe brațe lucea. Degetele de la mâini, și ele scurte și grăsuțe se închideau în pernuțe umflatele. Ca de obicei avea unghiile bine tăiate, curățite, pilite. Oricât de obosit l-ai fi găsit urmă de dezordine sau mizerie nu vedeai la el. Căsca de somn, își trecea mâinile prin păr. Felul acela masculin în care degetele sale îi despărțeau părul mă incita la maxim. Privirea caldă, inexpresivă îmi măcina gândurile. Stăteam și-l priveam încontinuu fără să spun nimic. El lasă ziarul deoparte și rupse tăcerea: 
-Mona, în sfârșit ai ajuns. Ți-a luat două ore că să străbați obstacolele. Slab tare de tot. Mă îngrijorezi de la o vreme. Ești atât de aeriană și nici nu conștientizezi ce e bun și ce e rău. Hei, m-asculți sau privești iar în gol? Alo! 
 -Ai spus ceva? Nu era atentă. Mă gândeam... și... 
 -Ești aeriană, din ce în ce mai zăpăcită. Antrenamentul ar trebui să te întărească nu să-ți creeze probleme. Te sperii de câteva lumini și de un amărât de embrion? Mă așteptam să le calci în picioare, să ........ 
 Se opri brusc. Își trecuse mâinile prin păr, apoi oftă frecându-și fața. Mi se părea amuzant și râdeam prosteasca. 
 -Vezi?! Ce-ți spuneam mai devreme. 
Se ridicase de pe fotoliu și se îndreptă spre mine. Mi-a luat paltonul și l-a așezat în cuier, apoi m-a invitat să stau pe celelalt fotoliu fără să mă descalț. A mers până în bucătărie și a adus o tavă plină de minipateuri cu brânză, șuncă și alte bunătăți. 
-De-abea am ajuns și eu. Știu că nici tu nu ai chef să mănânci mâncare gătită și am cumpărat pe drum gustările astea. Din câte știu cele cu brânză sunt preferatele tale.
-După ce mănânci îți prezint casa. Din câte spuneai părinții tăi sunt plecați cu afaceri în afara localității și se întorc peste două săptămâni. Dacă nu te superi poți rămâne câteva zile la mine, că oricum ești în vacanță și nu cred că este vreo problemă. 
-În sfârșit scap de vecinii aia idioți. Azi m-au trezit la patru dimineață cu scandalul lor. Până la urmă a venit poliția și i-a luat la rost. Nu vreau să mai stau în casă aia nenorocită. Mi-e scârbă de zona aceea a orașului.
-Taci și mănâncă! Vezi că faci firmituri și de-abea am curățat parchetul zilele trecute. Din câte văd ți-e chiar foarte foame. Te las să mănânci în liniște. Revin în scurt timp.
"Ah, Dumnezeule, ce emoționant! Firar să fie! Oare și-o fii dat seama la ultima întâlnire și acum e supărat? Părea să se uite urât la mine. Oricum, dacă mă lasă să stau aici câteva zile, înseamnă că nu e chiar așa grav."
Mă uităm cu uimire la încăpere. Era foarte largă, spațioasă, cu un tavan foarte înalt. Semăna mai mult cu o casă din aceea veche, cu mobilă mare, masivă. Biblioteca care m-a întâmpinat când am intrat pe ușă, era cea mai mare din câte am văzut în locuința cuiva. Rafturile se împărțeau pe categorii selecte, unele dintre ele adăposteau ediții rare, de colecție ale unor cărți de literatură, dar și din alte domenii, altele dintre ele având gravate chiar foițe de aur sau de argint. O parte din volume erau de o vechime considerabilă, moștenite de la generațiile anterioare, dar modul în care au fost păstrate nu le-a alterat deloc noblețea; dimpotrivă le oferea mai multă eleganță.
Peretele pararel detineaun tablou mare, o pictură unică, dar necunoscută nouă profanilor, cu un peisaj inspirat din literatura clasică și romantică. Rama lucrării nu știrbea deloc frumusețea peisajului, ci împlinea prin eleganța și rafinamentul său culorile tabloului. Aș putea spune că rama este un fel de sculptură cu ornamente florale din lemn de nuc. În stânga și în dreapta ei ședeau două vitrine masive, de culoarea alunei ce etapau colecții de albume muzicale aranjate în ordine cronologică. În zonele mai discrete ale pereților se puteau zări boxe micuțe, dar puternice, care răspândesc în locuință sunetele blânde ale muzicii. Deasupra tuturor candelabrul strălucea ca o regină ce-și salută poporul. El este amplasat exact la granița imaginară dintre hol și sufragerie, graniță ce poate fi observată de dunga dintre gresia holului și parchetul camerei.
Mă ridicasem de pe fotoliu și am mers să văd până unde duce holul. Era foarte lung și strâmt, exact ca în filmele acelea cu castele vechi, dar modul în care era decorat nu ispira deloc teamă,ci mai degrabă căldură, siguranță. Tavanul alb reflecta nuanța blândă a gresiei cărămizii. Pereții aveau câte un tablouas la fiecare metru străbătut de pași. Corpuri mici de iluminat răspândeau o lumina portocalie de-a lungul coridorului. În partea stângă vreo șapte uși ofereau musafirilor răgazul să se odihnească în spatele unor dormitoare luxoase, iar în dreapta tablourile zâmbeau drăgălaș. Dând colțul spre stânga, găseai încă o cameră de zi, ce continuă spre un alt coridor. Străbătând acest lung drum am dat în sfârșit de bucătărie, o altă capodoperă artistică. Acolo l-am găsit pe el. 
 -Am terminat de mâncat și am adus farfuria. Ce faci aici? îl întrebai examinând lucrurile din jur. 
 -M-am pus pe gătit. Fac rață cu portocale la cuptor și plăcintă de fructe de pădure. Ajută-mă măcar cu ustensilele! Zilele astea am fost mai mult plecat și nu am avut timp să-mi prepar singur hrana. Începusem să-l ajut cum mă pricepeam eu mai bine. Desii nu mă prea pricepeam la gătit am încercat să fac eu plăcintă considerând a fii mult mai simplu de făcut, decât rața.
  La un moment dat am văzut că-i piere zâmbetul pe față și îmi spune cu un glas grav: 
 -Trebuia să te aștept într-un mod oficial, nu așa urât cum am făcut-o. Îmi cer scuze pentru că te-am ofensat lăsându-te să aștepți în salon și că ți-am dat mâncare cumpărată, dar problemele mi-au luat orice timp. Cred că merită să las totul baltă și să te pun pe tine în prim plan. Evoluția ta și inițierea sunt mai importante decât alte fleacuri. Faptul că te-am neglijat lasă de dorit. Iartă-mă, Mona! Îmi pare rău că nu m-am ocupat de antrenamentele tale.
Nu mai spuneam nimic. Amutisem și mă uitam uimită. EL luă carnea și-o bagă la cuptor. 
 -Mona, uite! Lasă coca să mai crească și faci pastă de fructe. Vezi că sunt în raftul de sus. Ajungi la ele? 
 -Eu ajung, de astea vreau să te și ajut. Tu nici pe scaun nu poți nimerii cu vârful degetelor mânerul dulapurilor. 
 -Să nu te mai complexeze niciodată înălțimea. Vezi ce avantaje ai, bleguto?
-Acum ce fac cu ele? 
 -Iei fructele, le pisezi bine, le amesteci cu lingură de lemn, apoi le pui vreo 5-6 linguri de smântâna din frigider și le amesteci cu mixterul asta de pe masă.
Am făcut pasta de fructe, am pus smântână, dar când să le omogenizez cu mixterul a sărit toată pe pereți
-Ce-ai făcut, mai? Trebuia să dai la nivel mic, apoi să crești treptat viteza. Aoleu ce neîndemânatecă ești! Da că fac eu singur. Du-te în camera numărul 3. Aceea o să-ți placă cel mai mult. 
  Am intrat în ea. Era întradevăr pe gustul meu: pereți albaștrii, mobilă neagră, simplă, modernă, tablouri cu elemente abstracte,un pat micuț  îndreptat spre fereastră, cu perne mari, plapumă groasă, cu așternuturi în culori țipătoare, o veioză la pervaz, o tabletă conectată la internet, o noptieră micuță lângă pat și surpriză: o scrisoare. Am luat-o și am văzut că e scrisul lui: 
 "Mona, dragă, dacă stai câteva zile la mine știu că nu ai schimburi, așa că îmbrăca-te cu haine din șifonierul acesta. Au fost ale unui unui vizitator, dar le-a uitat și nu a mai venit după ele. După croială cred că-ți vin și sper să-ți placă și să te simți confortabil."
   Am luat la întâmplare un pulover și un pantalon lălâi și m-am schimbat. Îmi era din nou rău, așa că m-am pus în pat. Mă durea groaznic capul și-mi venea să vomit. Am deschis geamul, repede am scos capul, apoi un văl de lichid albastru am vărsat din mine. Simțeam că nu se mai oprește. De la etajul 27 o dâra mare se prelingea pe pereții blocului, până la parter. Acolo animale micuțe cu ochii roșii începură să vorbească în limbi ciudate să urle, să mă privească cu răutate. În acest timp simțeam că mă sufoc și-mi țâșni vomă pe nas. Am stat mult cu capul aplecat peste pervazul ferestrei până torentul de albăstreală s-a scurs bine de tot. Priveam uimită la dâra aceea imensă, groasă care prin intensitatea ei întrecea orice vopsea din cele cunoscute. Îmi era rău, ametisem, gura îmi era năclăită, nu puteam respira. M-am trântit în pat lăsând fereastra deschisă. Afară începu să ningă și zăpada intră în casă. Nu mai puteam mișca, doar tremuram ba de frig, ba de cald. Aveam febră. La scurt timp am adormit.
După o vreme am simțit cum o mână îmi atinge fruntea și aud un glas: 
 -Ai febră. Dormi, iartă-mă că te-am trezit! Am văzut că ai vărsat pe fereastră. Te-ai îmbolnăvit de-a binelea. Uite cum facem: câteva zile stai liniștită, nu mai ieși din cameră, că să te vindeci, apoi începem antrenamentul. O să vină o cunostiinta de-a mea cu încă o persoană și câteva săptămâni de acum încolo ne punem pe lucruri serioase. Acum culca-te! Dacă cumva ți-e foame vezi că ți-am lăsat pe măsuța din colț o pulpă, un șnițel, două portocale și plăcintă. Somn ușor!




Niciun comentariu:

Fara insulte, jigniri sau amenintari! Orice mesaj care nu se supune regulamentului va fi sters.

Un produs Blogger.