luni, 16 martie 2015

Gol în sfârşit - de Tincu Andreea

      Mă simt gol pe dinăuntru. N-am mai simţit sentimentul ăsta de foarte mult timp. De câteva luni bune şi frumoase. E păcat că s-a terminat aşa. Sufletul mi s-a împietrit în acele secunde, nu am ştiut cum să reacţionez. Am rămas impasibil în faţa râurilor de lacrimi. Te-am văzut de prea multe ori în halul ăsta şi nu mai suport să-ţi privesc ochii plini de apă sărată. M-am comportat hilar, total aiurea. E inadmisibil să caut scuze, să încerc să găsesc ceva ce nu poate fi explicat. Poate soarta, poate destinul... Cert este că punctul acela, de care mi-era cel mai tare frică, s-a dus. Nu e departe, încă apare în prezentul continuu ce pare infinit. Se metamorfozează în ceva ce eu nu am putut să concep niciodată. Of, îmi vin atât de greu cuvintele, nu am mai scris de foarte mult timp. Poate şi din cauza asta sufletul a fost infectat cu atâtea sentimente murdare. Nu l-am mai curăţat prin scris, nu s-a mai limpezit prin cuvintele aşternute pe hârtie. Sigur mi-a lipsit.
Pun pariu că am uitat să iubesc. Am pierdut cele mai de preţ lucruri, s-au dus pe o apă ireversibilă. Le-a răpit timpul trecut. Acum, nu a mai rămas decât multă iluzie şi un viitor sumbru. E prematur să privesc într-o anume direcţie. Pur şi simplu privesc pe geam şi observ aceeaşi atmosferă. E încărcată, dar nu ştiu cu ce. Se vede soarele, parcă mai roşu ca niciodată. Zici că ar vrea să ardă de dorinţă, de nebunie. Se retrage uşor, uşor, spre necunoscut. Pentru mine, perspectiva nu se schimbă deloc. Mă aşteaptă o noapte crudă. Întuneric ce învăluie din toate poziţiile. Dorinţe pierdute şi durere în fiecare clipă.

Privesc din nou şi aud aceleaşi sunete. Este sunetul animalelor, scăpate parcă din pădure. Este sunetul copiilor infantili. Este sunetul clopotelor de biserică. Sună. Sună sfârşitul. 

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Fara insulte, jigniri sau amenintari! Orice mesaj care nu se supune regulamentului va fi sters.