joi, 16 aprilie 2015

Anatol Covali, muzica versului divin - de Alexandra Mihalache

       Sonetele lui Anatol Covali sunt expresia unei viziuni profund rafinate. Cernute prin sita vremii şi şlefuite în acorduri de lumini, sonetele sunt pentru poet hotarul către divinitate, către esenţa nemărginirii şi a dezrobirii. Se regăseşte pe sine doar acolo unde poate îmbrăţişa absolutul şi unde libertatea sa interioară înseamnă o călătorie spre cetatea sublimă a divinităţii. Fiecare vers este o poartă spre seninătate, dar şi o lacrimă care urcă spre cerurile năzuinţei în doruri necuprinse.

       Cântecul său lăuntric îşi găseşte mângâierea într-una din cele mai frumoase forme fixe ale poeziei, sonetul. Dar, pentru Anatol Covali, această formă de poezie nu reprezintă încorsetare, ci descătuşare, zbor spre deplinătate şi călăuză spre eternitate.
        Măiestria cu care dă grai sonetului este o forţă nebănuită, iar puterea de a zidi veşnicia într-un vers îl înalţă spre orizonturile reveriei. Haina sa este sculptată de timp în versuri tremurătoare care se unduiesc în vântul nemuririi. Melodios şi copleşitor, sonetul său capătă valori de mare însemnătate, venind parcă din alte veacuri să se închine prezentului. Însetat de libertate şi aspiraţii depline, poetul păşeşte pe potecile biruinţei. Soarbe vremelnicia din pocalul adevărului căutând să o definitiveze printr-o baladă a frământărilor. În calea sa curg râuri de suspine, iar paşii îi sunt călăuziţi de doinele frumuseţii răvăşitoare. În ochii săi blânzi s-au furişat doruri şi suferinţe care caută să evadeze spre lumile dreptăţii, spre puritate şi împlinire.
          Măreţia sonetului său este covârşitoare. Poetul contemplă o lume care şi-a pierdut strălucirea în abisul durerilor, care încearcă să răzbată în ploile efemerităţii, oglindită în neajunsurile vremii. Frământările sale lăuntrice sunt chemări către regăsire, către ţărmurile speranţei şi ale frumosului zidit cu trudă şi migală într-un câmp al redefinirii.
          În valuri limpezi, marea îi cântă şi ea dorurile neostenite într-un azur al independenţei supreme. Sub scântei intense, stelele dezlănţuie un farmec al înstrăinării, iar bolta aspiraţiilor sale se răsfrânge pe aleile unei taine care-şi lasă aripile să se deschidă . Refugiu îi este templul divin al poeziei unde se închină naturii la poalele viselor preacurate. Zborul său rămâne neîntinat, asta fiindcă poetul luptă cu legile efemere, înălţându-se în văzduhul credinţei condus de legământuri nepieritoare. Pe umerii săi poartă parfumul vechimii din stele şi în ochii săi culorile armoniei se leagănă în convenţii neştirbite de vreme. Braţele sale cuprind cu ardoare florile unor veacuri care au răsărit din roua neuitării. La tâmplele sale se împleteşte o simfonie din cele mai frumoase mistere care plutesc în negura vremii.
         Migala cu care ciopleşte fiecare vers spre a-l transforma într-o rază a veşniciei îl situează pe Anatol Covali între maeştrii sonetului. Bogăţia sufletească şi harul său divin se revarsă în limpezimea fiecărui sonet, fiindcă reuşeşte să îi confere acestuia acea claritate şi muzică nobilă a sferelor înalte. Precizia cu care îşi conturează versul, siguranţa şi străduinţa deosebită  au dat naştere unor sonete impresionante, al căror glas  pătrunde  prin  pânza nemărginirii şi străpunge ecourile sfinte care vin să-i aline sufletul. Adăpostit la streaşina melancoliei, îşi sutură aleanul cu versuri încântătoare, cultivate din dorinţi arzătoare. Biruinţa sa este învingerea timpului şi spatiului cu o îndrăzneală neobişnuită. Temerile sale s-au scuturat în anotimpurile tăcerii şi doar curajul îl poartă spre împlinire, motivându-l şi înălţându-l într-o manieră de admirat spre firmamentul desăvârşirii.
   Fiecare sonet al poetului străluceşte într-un anume fel, asta fiindcă este precum o stea menită să aducă acea  lumină care vindecă vremelnicia. Fiecare vers duce cu el lumina unei stele dar şi o rază a nemuririi. Iar fiecare cuvânt este o forţă care transcende barierele lumeşti.
         În sonetele lui Anatol Covali sunt înlănţuite imagini de o rară frumuseţe şi sensibilitate într-un decor mirific. Răsărit de soare care încleştează amintirile, nori ai tristeţii pe aripi cenuşii ale vremii, gânduri şi aspiraţii care se ţes în curcubeie, păduri care freamătă de doruri răsunătoare, viori ale asfinţitului care mângâie privirea sa blajină şi însetată prin cânturi ale liniştii depline. Un cor de îngeri coboară să aducă lumii sale purificare şi tihnă. Iar fiecare înger a lăsat o lacrimă a necuprinsului pe versul poetului.
       Sonetul e acea scânteie a cuvintelor care se aprinde în emoție și se stinge în fascinație. Iar  poetul e acel spirit care-și lasă farmecul să ardă. Astfel, Anatol Covali stăpâneşte arta de a transforma cuvintele în note muzicale- pasiuni covaliene aflate într-o simbioză perfectă- pentru a descrie cântecul său lăuntric, lăsându-şi farmecul să ardă pe rugul eternităţii.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Fara insulte, jigniri sau amenintari! Orice mesaj care nu se supune regulamentului va fi sters.