joi, 16 aprilie 2015

Ion - de Emil Proşcan

 
La început era în fiecare sat, în fiecare cătun, în fiecare aşezare cu case ce aveau prispa aşezată spre dimineţi, şure de fân, fântâni cu cumpene...
Mângâia ploile, pământul, zăpada, bunătatea animalelor, copacii şi tot ce avea nevoie de binecuvântare.
A luat din cer doina, dorul, zâmbetul, desculţul prin rouă şi carul mare!
A învăţat frunza, solzul de peşte, coaja de copac şi lemnul să vibreze cu zâmbetul sufletului său, cu lacrima, cu aerul din zilele de duminică..., şi să cânte!
Mult mai târziu, a început să coboare, din când în când, în oraşe să-şi dojenească strănepoţii, să-i mângâie şi să-i înveţe să deschidă fereastra. Nu a înnoptat niciodată acolo! Spunea că în oraş nu sunt dimineţi, nici înserări, iar zăpada, atunci când vine, plânge!
Acum îmbătrâneşte în satul de la poalele munţilor, unde fiecare anotimp încă se mai aşează când îi vine vremea, conştiincios şi cuminte, ca mâinile mamei care-şi trimite prin gânduri şi rugăciuni, mângâieri de lumină spre dimineţile copilului său!
Se bărbiereşte cu briciul, tot o dată pe săptămână, duminica dimineaţă, înainte de a merge la biserică, aşa cum din totdeauna făceau bunicii şi toţi oamenii satului.
Din ce în ce mai puţine lucruri se mai pot face că atunci, ca în întreaga lor viaţă!
Înalt, negârbovit, cu spatele lat, cât distanţa dintre coarnele plugului, braţele încă vânjoase, cu urme de munţi, fân, anotimpuri, îmbrăţişări... Palme uriaşe, netremurânde, liniile adânci din palme, ca nişte gânduri resemnate, au crăpături ca florile de gheaţă din nopţile de după Crăciun! Fruntea şi faţa sunt brăzdate de riduri, râuri secate odată cu zâmbetul, în care o lume trecută, dar trăită, se regăseşte aici, cu înţelegere şi odihnă, ca într-un refugiu. Prea puţin vorbitor prin vorbe, dar totdeauna prin gânduri, privirea-i infinitică, blajină, neîntrebătoare, îşi caută din când în când spre munţi şi cer, hrana aşteptării. O mare de tăcere se ascunde în mâinile, paşii şi tăişul moale al privirii sale.
Casa din paiantă, este şi ea tristă! Treptele uriaşe de piatră, sparg în două prispă din scândură, răstignind mulţimea de paşi şi zile  şlefuite în aceiaşi tristă tăcere. Atunci, de mult, totul zâmbea din zâmbetul său şi se mângâiau reciproc! Acum curtea, grădina, nucul şi tot ce mai plânge mocnit, se hrănesc până la lacrimi, cu aceiaşi supuşenie, din el, adică tot din sufletul lui.
Ion e sărac la vorbă şi stă mai mult acasă! Duminica sau de sărbători merge la biserică, unde, cu excepţia momentelor când se închină, stă nemişcat, cu privirea aţintită spre icoana Sfintei Mării, ca într-un dialog de ţipăt mocnit al tăcerii, ca o spovedanie!
Unii spun că ar umbla noaptea prin munţi să-şi adune buruieni de leac pentru a nu îmbătrâni, alţii că se teme de oameni, alţii, nemaiştiindu-i vârsta, că ar fi o stafie a străbunicilor săi care bântuie munţii la adăpost de întuneric.
Grădina cu pomi şi iarbă se întinde din spatele casei până la poalele muntelui, în care parcă se înfige ca o îmbrăţişare sau ca o dorinţă de a afla şi simţi viaţa de acolo.
Ziua stă mai mult în vechiul atelier de tâmplărie, mai repară câte ceva prin curte, mai pune câte un lemn în goliciunea vechiului grajd. Hamul, căruţa, plugul, ieslea şi toate celelalte, în fiecare zi le petrece atent cu degetele palmelor şi nimeni nu ştie dacă le şterge de praf, de altceva, sau le mângâie. Mai are o capră, o oaie, câteva păsări şi în fiecare an, un porc.
În taina nopţilor cu lună, Ion iese, într-adevăr, să-şi vadă munţii, pădurile, cărările, izvorul. Ca răspuns la o chemare la care a fost din totdeauna conectat, ca ceva din care face parte şi la care trebuie din când în când să se întoarcă. Viaţa lui a fost într-un fel anume, aproape de munţi, de copaci, de animale, păsări şi de tot ce a mai lăsat Dumnezeu pe pământ! Aşa făceau toţi oamenii! Ascultau de legi nescrise, dictate de părinţii din părinţi, şi din ele  îşi hrăneau zâmbetul, pofta de muncă, de viaţă, de sărbători. Aşa procedeau toate generaţiile venite din timpurile începutului: se înfrăţeau cu pădurile, apele, animalele,  ploile, ninsorile, iar anotimpurile deveneau înţelegătoare, bune şi viaţa tuturor avea frumuseţe şi rost.
            Multe s-au schimbat! Munţii au devenit goi, ca nişte statui imense, încremenite în neputinţă, doar iarbă înverzindu-i pe unde se mai poate căţăra. Ploile, vânturile şi zăpada, le mai alină durerea sfâşietoare a nedreptei ţintuiri în singurătate. Munţii au fost despărţiţi de copacii, alături de care din totdeauna au trăit împreună inventând veşnicia cu păduri, flori, păsări, izvoare, cărări, foşnet de timp. Au rămas singuri şi trişti ca o lacrimă uriaşă!
Universul frumuseţii venit din eternitaea rostului de a fi, a fost distrus !Cu sălbăticie, răutate şi multă neînţelegere!
Omul a ucis pădurile şi munţii au devenit fără rost! Cărările, dorurile şi urmele de paşi s-au muta în cer!
Nici izvorul nu mai e la fel! Susurul său cânta acum o doină cu bocet de dor!
Ce frumuseţe tristă ne trimite pământul prin lacrimile zvârcolite a unui izvor!
Ion vine aici noapte şi se aşeza în mijlocul copacilor tăiaţi. Stă aşa ore-n şir! Este parte a acestui munte şi pare şi el un copac cu aripile retezate. Se aşeza pe pământ, în mijlocul imensităţii de cioturi şi tace! Ascultă rugăciunea de iertare a corului de şoapte şi plânge!
De aceea vine Ion aici, să poată plânge! Acolo jos, în satul din ce în ce mai fără rost, cu casele intrând în pământ, nu mai poate să plângă! Simte nevoia acestei singure forme de descătuşare a cărui intimitate nu o găseşte decât aici!
Primăvara va veni degeaba pentru ei, pentru el şi pentru toţi oamenii!
Şi câte amintiri curg acum prin el! Câtă mulţime de zile au petrecut împreună! Şi câtă grijă aveau unii de alţii! Tot timpul Ion se întrebase dacă în timpul zăpezilor, pentru ei, copacii, nopţile geroase însemnau suferinţă sau durere. Dar el ştia că nu peste mult timp, va veni primăvara şi vor înfrunzi, ca un zâmbet pentru ce a fost, pentru ce va fi. Ştia, se liniştea şi se bucura! Ce fără rost vă veni primăvara aici, în munţii goi şi trişti!
Îşi imagina verile cu umbra întunericită şi plină de răcoare, mulţimea de păsări doinitoare, chemarea cărărilor. Oare unde or fi acum păsările pădurii? Unde îşi vor purta lacrimile de nedreptate? Cu siguranţă ele au asistat la masacru. Câtă durere şi ţipăt mocnit o fi fost atunci în supuşenia lor din faţa morţii?
O imensă masă a tăcerii era peste tot în jurul lui!
Ion vine aici să plângă! Să plângă împreună cu ei! Cu copacii!
„Oamenii nu sunt aşa! Oamenii sunt ca voi buni, înţelegători şi falnici!”, şoptea Ion printre lacrimi!
Apoi caută prin mulţimea de crăci abandonate în răvăşire un lemn. Îl ridică pe umărul drept şi plecă acasă. A doua zi îl curăţa cu cuţitoaia în mare grijă, îl prindea în menghina tejghelei, şi ea de lemn, îl trăgea la rindea făcându-i patru feţe. Măsura, tăia, apoi, într-un târziu, luă bucata de lemn, parcă însufleţită şi o ducea în casă, alături de celelalte. Aici, în camera fără mobilă, erau o mulţime de astfel de lemne şi cruci. Toate lemnele aduse de el din pădurile înnoptate ale munţilor, până la urmă, deveneau cruci. Şi toate fuseseră copaci!
Ion ştia povestea lui Iisus! O auzise de la bunicul lui, apoi o simţise! Ştia că viaţa Lui a fost o cruce, ce a cărat-o, a dumnezeit-o şi apoi a dat-o oamenilor, ţintuită cu suferinţa şi jerfa sa, spre a fi dusă mai departe prin închinăciune. Ion ştia că acolo, în crucea lui Iisus, intrau toate greşelile şi suferinţele oamenilor şi doar prin ea puteau fi mântuite, adică prefăcute în lumină! Şi de atunci, în zilele în care oamenii şi-au pierdut mila şi lumina din ochi şi din mâini, Ion şi-a pierdut şi el zâmbetul. Nu a reproşat nimănui nimic, nu a căutat vinovaţi, doar s-a coborât în el şi a rămas acolo, în singurătatea lui albă, printre amintirile din întreaga lui viaţă. Acolo, ca o revelaţie, l-a regăsit pe bunicul şi povestea lui Iisus! De atunci a început să facă cruci, cât mai multe cruci! Fiecare să preia cât mai multe din păcatele oamenilor necopii.
În nopţile din Săptămâna Mare le va scoate! Le va pune pe uliţi în calea oamenilor! Vor înţelege! Oameni vor călca pe acolo, păcatele lor vor trece pe acolo!
Aşa a făcut! Mulţime de cruci au apărut în calea oamenilor în drumul lor în săptămâna în care Iisus îşi suia Golgota!
Paşii trecătorilor se opreau, zăbovind în drumul crucilor! Oamenii priveau în tăcere, se închinau şi plecau mai departe cu paşi gânditori.
În dimineaţa de după Înviere, Ion a adormit! Câmpuri cu grâne, coama cailor, stoluri de ciocârlii, hora din zilele de sărbătoare, brazdele plugului, ploile de vară aducătoare de curcubeu, păsatul pe frunză de nuc, troienile uriaşe şi blânde, floarea de cireş, moara de apă, războiul de ţesut sumane, macate şi covoare, suflarea caldă şi blândă a boilor, zâmbetele oamenilor..., şi mute zâmbete peste tot erau! Toate  erau învăluite în lumină, în multă lumină.
Apoi un înger s-a pogorât, şi l-a mângâiat!
„Să nu mai fii trist Ioane! Dumnezeu ştie şi e aici lângă tine! Ai să vezi!”, şi continuă să-l mângâie.
- Hai bunicule, trezeşte-te! Trezeşte-te, astăzi e Paştele! Iisus a înviat!
Ion deschise ochii şi pentru moment se crezu în visul său alături de înger! Se trezi apoi de-a binelea, privi îngrijorat în jur şi în neînţelegere, întrebă fetiţa pe care nu o cunoştea, dar care îl zgâlţâise sau probabil îl mângâiase:
- Cine eşti? Şi cum ai ajuns aici!, întrebă Ion îngrijorat.
- Vorbeşti! Vorbeşti! Mama spunea că nu vorbeşti!
Fetiţa făcu o pauză pentru a-l auzi din nou pe „bunicul” vorbind, dar Ion, trezindu-se şi parcă înţelegând, nu a mai spuse nimic, dar din nevoia de a face ceva, se ridică şi se aşeză pe marginea patului. Frânturi din slujba de înviere se perindau acum pe râsul cristalin al fetiţei cu părul negru şi lung. Era foarte frumoasă! Fugare amintiri pline de lumină treceau acum prin Ion! Ele, fetiţa sau împreună, făcură să lumineze faţa lui Ion! Mâna dreaptă se ridică la fruntea fetiţei şi degetele desenau acum stângaci, o mângâiere.
- Am venit cu mama la tine..., să-ţi aducem împărţanie..., drob, cozonac, pască, miel, vin şi ouă roşii. Dormeai şi mama nu a mai putut să stea, trebuie să mai împartă şi în alte case şi m-a lăsat pe mine. Eu am rugat-o! Mi-a povestit de tine şi mi te-a arătat azi-noapte la biserică. Eu ştiu că tu ai făcut crucile şi că eşti bun şi singur. Şi să nu mai fii trist! Uite, am venit la tine... şi am să mai vin! Ai să vezi!
- Uite, ia de aici un ou roşu. Vreau să ciocnim! Hai! Să vezi cum te câştig!
Fetiţa îi puse un ou roşu în mână, ochi cu atenţie şi lovi cu putere. Oul, lovit un pic lateral, se sparse fără împotrivire.
- Cristos a înviat!
- Adevărat a înviat!, spuse Ion, care rămase ţintuit cu oul în mână. Fetiţa i-l luă şi începu să-l cureţe.
- Îl mâncăm pe al tău că s-a spart şi apoi ciocnim altul, da? Fetiţa îi întinse apoi oul pe jumătate curăţat:
- Hai, muşcă tu primul!
- Ba tu! E oul tău, l-ai câştigat!
- Bine, uite am muşcat, acum e rândul tău!
Ion se supuse, apoi, îi luă o mână fetiţei într-a lui, o mângâie şi o întrebă:
- Cum te cheamă?
- Ioana, răspunse fetiţa!
Deasupra satului de la poalele muntelui în care grădina lui Ion se înfige ca o îmbrăţişare, un stol de păsări, ca cele călătoare, treceau spre răsărit!





0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Fara insulte, jigniri sau amenintari! Orice mesaj care nu se supune regulamentului va fi sters.