vineri, 1 mai 2015

a plecat, s-a întors şi iar a plecat - de Justin Dumitru

a plecat, s-a întors şi iar a plecat

venea de două ori pe săptămână şi vorbeam
despre orice nu aveau alţii timp să privească
sau răbdare de a privi
lucrurile mici peste care s-au presărat gunoaiele
unei lumi noi, ale unui oraş şantier, în care
speranţele put a gudron şi ciment. şi tot ce se
construieşte se dărâmă, pentru că plouă şi
când nu plouă ies câinii bombastici în lese de
promisiuni şi se pişă voioşi pe tot ce e proaspăt.
şi vorbeam şi vorbeam şi totul suna atât de patetic.
dialogurile astea formale, inteligenţa discursului,
când totul capătă orgoliu şi simţi hipnoza cum
contractă pupilele minţii, îţi vine să strigi:
,,despre ce dracu’ vorbim?”
venea de două ori pe săptămână şi o aşteptam extaziat.                                     îmi era atât de familiară şi îmi plăcea să cred că
mă aştept pe mine. să mă întreb şi să-mi răspund când
alţii ezită să o facă. avea 21 de ani, un chip descris
cu greu în nopţile de răzvrătire sentimentală, în care
îmi povestea de părinţii ei dispăruţi prematur,
de evacuarea din lumea copilăriei şi serile petrecute
în lumina unui felinar de lângă centrul de plasament.
cum spunea ea: ,,privirea în gol lângă felinar, timpul
mestecat la lumina neşansei.”
poţi consuma suferinţa iresponsabil de la treizeci de ani
sau chiar de la optişpe şi la cincizeci să te îndopi cu
medicamentaţii garnisite cu aşteptări miraculoase şi să
nu mai ştii ce e boala şi să refuzi boala cu aceleaşi nazuri
de copil care nu vrea să guste din nutrimentele sănătoase.
,,generaţia noastră va da morţii frumuseţea ei şi cele mai
bătrâne vise” i-am spus.
,,nu spune asta. nu suntem înfrânţi, doar scurtcircuitaţi
de la ceea ce se numeşte ritm progresiv şi creştere susţinută.”
şi-a frământat mâinile şi a privit în gol.
,,ce creştere susţinută?! nu am văzut pe nimeni care să
sprijine ceea ce dă generaţia asta. depinde de voi, ne strigă
cei care se declară mulţumiţi de poziţie socială şi de statut.”
,,ipocriţi!” a strigat cu fermitate.
tu pentru cine scrii de fapt? eu n-aş cumpăra poezie, iartă-mă!”
,,nici nu ai de ce s
ă o faci. chiar dacă sunt un poet prost
sau nici atât. sper ca cei care mi-au scris versurile în gară,
pe zidurile din centrul ploieştiului, să le fii înţeles.”
a tăcut şi a deschis geamul de la balcon şi a fumat ce mai
rămăsese din pachet. fuma mult şi o simţeam slăbită şi încâlcită
în ultimele fracturi memoriale. s-a aşezat din nou şi am
reluat, în aerul molcom, arta naivă a considerentelor.
ce fabulos speculăm când nu avem încredere în nimeni şi în nimic.
suntem două fructe care ne devorăm reciproc şi aşteptăm să ne
putrezească într-o bună zi miezul himeric.


a plecat, s-a întors şi iar a plecat. un an întreg de
terapie socială nefondată, în lumina artificială a unui bec
atârnat deasupra unei mese, la care de multe ori se strâng
cele mai lucide minţi şi se evaporă în deşertul halucinatoriu
al sfintei aşteptări.

prieteni, amici, rude, străini buimăciţi de erori,
căzuţi în golul dintre cuvinte, stând pentru a nu ştiu câta
oară în faţa cicatricelor colective întrebându-se ce rost are.

ideile lor revoluţionare, nişte salve de foc
consumate rând pe rând
în Bodie.

vă strig, o fericiţilor, să nu uitaţi de noi,
copiii lui rodin – epave gânditoare
din lacrimi şi gunoi.     

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Fara insulte, jigniri sau amenintari! Orice mesaj care nu se supune regulamentului va fi sters.