vineri, 1 mai 2015

Colaj de poezii - de Vlad BADRAJAN


CU VOCE STRĂVEZIE
Un suflet de copilărie
Printre frunze-ncet îmbie -
Nu degeaba parcu-i loc de melancolie.
C-afară toamna e târzie,
Că-i ploaia verii argintie,
Că luna îşi coboară printre crengi raza aurie...
Când în verde stă sclipire
Parcul pare-o amintire
În care toţi anii trişti printre frunze-adie.

Deodată simt sufletul buneilor ca o povaţă vie
Ori poate mi-a părut? Poate-i o nălucire?
Poate-aici printre crengi e-a mea copilărie
Şi mă străg-acum cu voce străvezie -
Cine ştie? Cine ştie?

FERESTRE SPRE COPILĂRIE

Eu am trăit în mit, într-o poveste
Cu geamuri spre copilărie -
Hermes - poştaşul, răspundea de veste
Şi-Olimpul meu era pe o câmpie.

Lui Hermes zilnic vecina
Concurenţă cu bârfa-i făcea,
Dar cât Cronos nu era de darnic
Mama oricum timp nu găsea.

Mama era Venus, Esculap, Minerva -
Mai sus de Olimp, mai sus de zei
Era Vesta şi Somnus pentru mine,
Ca Demetra purta pîinea în mîina ei.

Fratelui meu nu-i găsesc zeitate,
Să găsesc un zeu bun este greu,
Dar la sigur nu era Făt-Frumos,
Căci el e numai unul şi el eram eu.

Pe la cinci ani cu Afrodita
Pe pragul casei mere mâncam,
Îşi rupea Cupidon probabil săgeţile,
Dar noi oricum doar aşa ne iubeam.

A întârziat Juno să vină
Şi sosirea i s-a contramandat,
Iar noi cu băieţii eram Ares şi Marte,
Şi lui Apollo arc i-am comandat.

Apollo a promis, dar a dispărut...
Să lupţi fără arme era cam greu -
Înţelegându-ne durerea şi vrând să ne-ajute
Primul arc şi săgeţi ne-a făcut frate’ meu.

Pe urmă încet ne-au părăsit Somnus,
Ares a plecat undeva prin Balcani -
Trebuia să vină Minerva
Şi cifra fericită de 7 ani.

***
Pasărea prin cântul său
L-aduce pe Dumnezeu.
Nici un Paşti, nici o splendoare
Fără păsări cântătoare.
De la noi şi Domnu-nvaţă
Când cu glas de papagal
Repetă fie o povaţă,
Fie-un gând, fie-un scandal.

Vântu-i ca o rugăciune,
Cu aripa prin el mereu
Pasărea cântul îşi spune
Între noi şi Dumnezeu.

ORÂNDUIRE SOCIALĂ

Măiastra orânduire socială
Pune scop, valori împarte -
În faţa faptelor mascate
Ea priveşte cu răceală.

Faţa dacă-n mască-ncape -
Are drept şi socoteală:
Cultură se face şi în şcoală,
Dealul, lunca - tot s-o carte.

Un gândac la bucătărie
Printre farfurii şi frigider se plimbă,
Stând la calorifer mai mult.

De grădină nu mai ştie,
Ţărâna-i drept dispreţ pe limbă
Şi pentru toate astea, tu, lume îi zici - cult.

Veni-va vremea sufletească?
Va fi o altă orânduire?
De nu-s flori - fală şi mândrie -
Iubirea, o să înflorească?


SUNTEM IUBIRE

Eşti şi sunt -
Două vise,
Rodul veşniciei.

Sunt şi eşti -
Doi oameni
Cu suflet îngeresc.

Eram noi -
O viaţă,
Doi bătrâni.

Vom fi noi -
Copiii iubirii
Doi nou-născuţi.

Suntem Iubire
Şi lumea, şi toate
Sunt noi.

O POVESTE DULCE
El a răsturnat un munte,
A întins mîina spre-o stea,
Luă constelaţia de frunte
Şi de stele-o scutura.

- Te rog, lasă-mă în pace,
La oasele mele bătrâne
Astrele de-abia-mi luminează,
Iar tu le zgâlţîi cât te ţine! -

Cât Capricornul nu-i de îndărătnic
Şi cât de stelar ca carne
Chiar şi el se-ngrijorează
Când iubire-ai dă târcoale.

Lăsă stelele în pace
Văzând mai sus absolutul -
Două triunghiuri făcu ochii
Şi porni spre el cu scutul.

A răsturnat chiar şi facebook-ul
Vrând astfel să o găsească,
Dar el recele şi crudul
Alţi oameni i-arătă-n fereastră.

Ce să facă? Ce să facă?! -
Munţii se-apleacă, stelele - se-ascund,
Ea în inimă dă-n floare
Facebook-ui slab, mic şi tăcut.

Dacă-n clipele de tristeţe
Voinicului puterea se iveşte,
El cu inima-nflorită
Doar pe dânsa o zăreşte.

Şi-a găsit-o pân’ la urmă
Căci e mare Internetul,
Dar nu te plimbi cu el sub lună
Şi nici ochi nu are bietul.

Înţelegând amicul nostru
S-anarmat c-o floare,
Neaşteptând seara
Cu ochelari de Soare

A reîntâlnit-o, cu sine însuşi
Purtând o luptă nemiloasă
Şi-a învins frica cea mare
Cu citatul “Eşti frumoasă”.

Lupta nu a fost uşoară
Nici pentru ea, nici pentru el:
Pân-au ajuns în primăvară
Au văzut şi ploi şi ger.

Acum două stele le sunt ochii,
Doi bujori au în obraji,
Iar gîtul plecat între umeri
Aşteaptă puţin curaj.

Iubire, care creşti flori
Şi faci vorba alt’ să sune
Ce te-aduce pe la noi?
Dacă ai tu suflet - spune!


LECŢIE ÎNNAINTE DE EXAMEN

Tac. Au amuţit... Şi gândurile sună -
Eu, ştiu sigur, eu ştiu, eu l-am văzut:
Mai real decât în a apei oglindă de lună
Veni Copilul, care cândva, demult l-am petrecut.

Înnainte visam timpul să-l întorc înnapoi,
Să-i dau o lecţie: “Nu! Nu! Aşa nu face”,
Să-i spun de viitor, să-i dau mîina şi-apoi
Să mă-ntorc în timpul meu şi să-l las în pace.

Dar mulţumesc veciei că nu e pe cerc timpul.
Au mai fost ca mine şi la-nceputuri sorţi,
Căci plecând undeva cu sufletul ori gândul,
Doar în acelaşi înnapoi să te-ntorci nu poţi.

El stătea drept, atent, în faţa mea
Aşteptând lecţia ca un elev de treabă.
Tăcut ne priveam şi privirea era
Ca o piesă veche, un dor mocnind, o dramă.

Şi el a înţeles şi a dispărut.
Ce-o fi înţeles? De ce s-a arătat?...
Peste mare, pe cer plutea Soarele venind -
Eram singur... Dascălul meu, a plecat.


VIAŢA LITERELOR

Literele au viaţa lor
O viaţă bună
Petru că, în primul rând
Stau împreună.

Unde-s mulţi - puterea creşte...
De bate vântul -
Literă cu literă frăţeşte
Fac cuvântul.

Tot au o erarhie -
Sunt mari şi mici,
Dar pe foaie egal aleargă
Ca nişte furnici.

Litera mare, în frunte
Merge general,
Din urmă literele mici
Vin în pas de bal.

Pustie foaia în urma lor
Înfloreşte
Gândul singur, gândul trist
Întinereşte.

Casa literelor încape-n palmă -
Este stiloul,
Pe foaie se plimbă căci
Le cheamă ecoul.

Ecoul gândurilor noastre
De culoare pline.
Gândul cheamă, cheamă, cheamă!
Litera vine.

Ieri pe foaie vă spun sincer
Şi nu-alcătuiesc
O literă mi-a fluturat din mîină
Zicând “Mulţumesc”.


STINGE SOARELE ÎN PARADIS

Peste întuneric se înnalţă stele,
Fiecare zi e cu umbra sa;
Aceleaşi cuvinte - ziua sunt negre,
Iar noaptea albe, pentru-a se vedea.
La început nu era lumină...
Era doar Cuvântul şi Domnu-n Cuvânt
Apoi, dintr-o gafă de ortografie
Primul şarpe a apărut.
El, puterea-şi ia din dimineaţă,
El caută suflete în zori de zi,
În munţii gândirii galerii sapă
Şi munţii, slăbiţi, se pot prăbuşi.
Atunci când veninul în suflet ajunge,
Simţul iubirii se poate stinge -
Doar închizând ochii, spunând rugăciunea,
Omul, îl poate învinge.

Şi omul şi şarpele
Cu-aceeaşi lumină
În zi
Calea pornesc.
Primul caută raza divină,
Al doilea - cuvinte
Care-o strivesc.
Dar oare nu Tu eşti cuvântul Doamne?!
Oare cuvintele nu-n suflet trăiesc?!
Oare şerpii fără lumină
Drumurile noastre mai rătăcesc?!

Stinge Soarele în Paradis
Altfel nu răsare lumina.
Izvorul luminii
Cu grai de sfânt
Vine din cer
Şi nu din pământ.
Izvorul luminii
Cu grai de sfânt
Vine din noi
Şi nu... din pământ.

CÂNTEC DESPRE NESOMN

Nesomn, nesomn, pe pământ e nesomn
Şi succesul real ni se pare;
Nesomn, nesomn - pe pămât e nesomn -
Planeta se mişcă de-abia după Soare.

De-am avea somn - am avea vise,
Visele către frumos păşesc!
Nesomn, nesomn, pe pământ e nesomn...
Azi urmele viselor ne mai sclipesc.

Zile întregi ca la vânătoare
Unii mai caută de urma lor,
Visele s-au ascuns unde ei n-o să caute -
În inimă, în suflet, în interior.

Nesomn, nesomn, pe pământ e nesomn,
Nesomn, nesomn, nesomn.

Şi oamenii muncesc, doar cariera
N-are suflet, rude şi somn,
Ea nici măcar corp nu are -
Are doar zi şi meritul domn.

Oamenii grăbind pe urma zilei
Cu încercări şi noapte cusută,
Se rătăcesc pe alte cărări
Şi propriile vise, câteodată, îşi uită.

Nesomn, nesomn, pe pământ e nesomn,
Nesomn, nesomn, nesomn.

UNDE-I LIBERTATE?

Gândeam că libertate este-tr-un pustiu,
Dar şi-acolo tot nu ai chip de Soare;
Nici în Antarctida nu prea liber eşti
Căci eşti sub cojoace, lume şi fulare.

În bine la fel libertate nu-i -
Orice faptă rea a trădare sună.
Răul, ca binele-i mai liber puţin -
Greşind din când în când cu vreo faptă bună.

La noi în ţară
Libertatea, încă, e cucoană -
Unde eşti libertate? Unde eşti libertate?
În carte?


LUI VASILE ALECSANDRI

De ce-atât de puţin Poete?
De ce-atât de puţin ai scris -
Trei volume ca trei fete
Care ochilor s-au prins.

Însă coborând lumină
S-au dus cu a zilei Soare
Şi-acum vie amintirea
Mai cere-un vers, mai cere-o foaie.

Trist este Soarele
Când de zi se despărţeşte
Cu Poezia Dumitale
Acelaşi simţ mă copleşeşte.

Îmi şopti atunci Poetul
Din natură şi din nori -
Zburau spre cer două păsări,
Creşteau mândre două flori.

IAR GÂNDU-MI ZBOARĂ ÎN TRECUT

Iar gându-mi zboară în trecut
Printre ani e ca o rază,
Şi-ajungând la început
În prezent se-nfăţişează.

Însă nu stă mult pe gânduri,
Se grăbeşte-n viitor -
Porumbel fără de cârduri,
Porumbel rătăcitor.

Odată întrebat-am gândul -
- Ce rău domină omenirea?
M-a privit în grabă blândul
Trist spunându-mi: “Lăcomia”.


***

Gându-a dat din aripi şi zboară în trecut,
Îl privesc cum pleacă şi paşii îi ascult;
Apoi zvelt se-ntoarce cu pieptul arzător
Fericit mă priveşte, pleacă-n viitor.

-Gândule, ce-ai văzut fiind prin ţări străine -
Trecând horat de mări, de timp şi de gândire?
- De zbori herghelia de cai ce-aleargă veşnicia
În capăt vezi că-i omul, în om vezi lăcomia.

E cum pe zăpadă ai vedea noroi,
Zăpada rătăceşte ca-ntr-un pustiu cu Ploi;
Spre centrul său paşii linia îşi cresc
Până când ultimii fulgi albeaţa îşi topesc.

Lăcomia începe astfel primul război,
După luptă cad peste sânge ploi,
Rămând doar schelete, care strigă şi vorbesc,
Dar vin caii din urmă, în dune le-adâncesc.

Ură, trufie, invidie, mofturi, zgură
Sunt a lăcomiei măşti şi-a ei dreaptă măsură;
Pacea şi bunătatea zice că-s de-a ei parte,
Dar oare asta-i pace, dar oare-i bunătate?

Însă şi-aici lăcomia tot are ce spune,
Întreabă: - Care este rostul tău în lume?!
Este insistentă, răspuns vrea să-i găseşti,
Şi-apoi vrea să convingă că din ea trăieşti.


Vlad BADRAJAN
Originar din satul Zăicani, r-nul Râșcani
Student, anul I la Facultatea de Filosofie şi comunicare a UnAȘM



0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Fara insulte, jigniri sau amenintari! Orice mesaj care nu se supune regulamentului va fi sters.