vineri, 1 mai 2015

kratos-vicious-immortalis - de Justin Dumitru

kratos-vicious-immortalis

n-am vrut niciodată să scriu mânat de aversiunea
instinctivă a celor ce ascut între dinţi ţăruşi
de tungsten. după care îi înfig în pământul
uscat şi ne delimitează truda de făgăduinţe.
dar poezia suferă, ar vrea să ofere mai mult,
nu doar impresii şi colaje fugitive.
vreau o poezie reală, strig mâinii acesteia care
scrie cu graţie cuvântul frumos. vreau o poezie ca un
ghepard reflectat în iazurile sticloase care adapă culminaţia.
vreau o poezie ca un corn de rinocer învelit în mătase
fină. vreau o poezie ca o katană scoasă din teaca raţiunii.
vreau o poezie care să termine totul, să tragă ultimul glonţ,
să apese ultimul buton, să detoneze ultimul cuvânt mincinos
de pe limba oficială a discordiei. vreau o poezie ca un cleşte,
să scoată rând pe rând dinţii zâmbăreţilor care machiază
amărăciunea şi pledează nevinovaţi. nu, ăsta nu e act eroic,
nici replică de duzină, doar un totem de păreri consimţite,
un gargui din gura căruia curge lavă şi incendiază paradisul
micilor cântece de adormit copii, lăsate ca o cortină peste
biciul mlădios consfinţit pe cei care topesc zăpezile cu lacrimi.
eu sunt băiatul obraznic al lui david cerny, care democratizează
de la înălţime cu un jet cald de iubire peste cenuşa naţiunii.
am vise şi toate visele sunt mici paradisuri care sfărâmă
obeliscul angajamentelor la umbra căruia îşi pecetluiesc buzele
cei născuţi să vorbească. vă încăpățânați să credeți
că nu pot schimba nimic, dar tăcerea poate distruge un om.
dacă nu expiri în pulberea de vorbe alte idei, atunci vei aspira
nebunia servită şi vei face implozie.
nu mă pot retrage în sfera dyson a resemnării şi să simt
evoluţia ca pe un foc bengal pe care nu-l vede nimeni.
sau mai rău, să fiu singurul care mai crede într-un progres.
aduceţi toţi scepticii la mine şi eu le voi scrie pe frunte un
singur cuvânt. şi voi face din ei bivoli din care mustesc furia
şi curajul, gata să asedieze cetăţile pline cu pustule de erori.
n-am vrut niciodată să scriu despre boala care ne macină pe toţi,
despre această râncedă impresie că apatia socială, sindromul genovese,
nu are nici un remediu. am vrut să scriu doar despre femei şi să
adopt linia utilitară a oricărui scop. dar nu s-a putut.
mizeria asta de poezie pe care unii o numesc falnică răzvrătire
adolescentină s-a conturat ca o barieră împotriva vreunei revolte
sociale. scriu ca să nu fiu cuprins de somnolenţa abjectă a ruşinii,
care e chiar faţa schimonosită a laşităţii. reprezentaţia publică
a devenit un carnaval al proştilor, nimeni nu ştie ce se întâmplă,
nimeni nu vede mai departe de umărul celui din faţa sa.
ruşinea de expunere publică, de exigenţă la unison a devenit
sinonimă cu lezarea orgoliului.
cândva îmi era frică să plâng, să nu inund metropola şi provinciile,
acum e inutil, un potop de lacrimi nu se va dovedi niciodată
a fi ultima pedeapsă de dinaintea gândurilor bune, nu va fi nici o
reverie cathartică. totul se va îndrepta lent, programatic şi
incontrolabil spre o groapă epocală a marianelor, ca într-un sfârşit
al speciei şi un început al alteia, o eră a mizeriilor care salută
absurdă o alta. răul acesta e ca un copil blajin cu dor în privire,

otrăvit în cele din urmă de gustul insidios al puterii.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Fara insulte, jigniri sau amenintari! Orice mesaj care nu se supune regulamentului va fi sters.