marți, 20 octombrie 2015

Grupaj de poeme - Alexandra Mihalache

Sonetul  poetului

Poetul este însăşi veşnicia
Ce-a sărutat cuvintele cu jale
Şi-a tremurat în doine abisale
Zidind din trupul vieţii poezia.

Atâtea lacrimi varsă în pocale,
În ochi i se-oglindeşte elegia,
Din veacuri izvorăşte fantezia,
Privire mângâiată de  petale.

O lacrimă de înger se aşterne
Pe versul său de timp neîntinat,
Prin sita vremii dorurile-şi cerne

Acelaşi cer din care s-a-ntrupat,
Căci el, poet al mărilor eterne,
De  nemuriri nu s-a mai vindecat.












Sonetul poeziei

A plâns cu soare astăzi nemurirea
Când s-a-mbrăcat cu haina de lumină
În care cerul teama îşi alină
Iar  stelele îşi varsă strălucirea.

Doar lacrimi vii se zvântă-n zarea lină
Cu vers divin îşi sutură iubirea,
Îngheaţă în amurguri amintirea
Si-ntr-un târziu cu mările suspină.

Nu e sălaş mai sfânt ca poezia
Să-şi clatine eternul într-un vers,
Prin veacuri şi-a urmat călătoria

Şi rănile din suflete a şters.
A revărsat în ochii noştri glia-
În templul ei e-ntregul univers.














Sonetul luminii

Cuvântul mi-a fost leagăn şi-alinare
Iar casa mea e însăşi poezia,
Pe prispa ei veghează veşnicia
În doine şi lumini strălucitoare.

Mă cheamă cu ardoare datoria
Când strâng la piept buchetele din soare,
Doar versuri cântă fără încetare
Sfinţind în doruri lacrime şi glia.

Există, oare, floare mai frumoasă
Ori cer curat atât de cristalin
Cum este poezia luminoasă

Care aduce mărilor senin?
Nicicând nu intră noaptea-n a mea casă
Căci lampa mea e versul din suspin.



0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Fara insulte, jigniri sau amenintari! Orice mesaj care nu se supune regulamentului va fi sters.