luni, 18 ianuarie 2016

Ab imo pectore - de Maria David

Ab imo pectore


       Toate basmele încep cu celebra formulă „A fost odată ca niciodată...”. M-a fascinat mereu această formulă, dar nu am folosit-o niciodată. Atent la detaliile arborescente ale vieții și la tot ceea ce am trăit, aș putea spune că singura poveste cu adevărat profundă, poveste care stârnește o explozie de emoții într-un suflet străin care parcurge acela rânduri, ar fi aceea care începe cu „întotdeauna”. Cred că acest cuvânt magic are puterea  să numească frumusețea timpului trecută dincolo de simplele incertitudini. Am scris și eu povești, povești multe, însă ele nu își găsesc vreo formulă de început. Cuvintele mele nu sunt bogății, nici miracole, nici speranțe, dar sunt așa cum mi le-am dorit eu. Îmi imaginez că aș putea să încep o poveste cu o floare și atunci totul devine mai frumos. Da, pot doar să îmi imaginez. E simplu, așa-i? Vezi un obiect anume, privirea îl înregistrează, iar imaginea sa ajunge în minte... Pentru mine acest proces este inexistent. Am pășit în această lume fără să fiu înzestrat cu lumină. Nu pot vedea. Ochii nu pot înțelege viața care se desfășoară tumultuos în privirile voastre. Am trăit fără lumină, dar nu regret. Am legat pe vecie inima mea cu lumea exterioară printr-o sfoară invizibilă și universală, la fel de certă ca timpul.
         Puținii mei ani încearcă să mă învețe și ei ceva. Au fost timpuri bune și timpuri mai puțin bune, însă mi-am dorit ca viața să semene cu un câmp. Nu un câmp de luptă, bineînțeles, ci un câmp cu flori, o întindere uriașă ale cărei margini să nu le pot delimita. Mama îmi citea povești seara... Iar în cele din urmă, când puneam întrebări, vorbea despre ceea ce vedea ea. Sensibilă și plăcută, o voce minunată care m-a condus până la cele mai profunde semnificații ale vieții, a rămas în memoria mea doar prin cuvintele ei. Dacă ar fi să numesc cel mai dureros aspect al condiției mele acesta ar fi – faptul că nu am putut să văd niciodată chipul mamei mele. Brusc, am devenit conștient de altceva – odată ce o persoană dragă se stinge, amintirea vocii ei dispare în neant. Uneori visez despre acele seri din copilărie, când mama îmi vorbea despre flori, despre frumusețe, despre sufletele oamenilor... Când o întrebam cum mă vede pe mine, răspunsul ei era cald: „ești copilașul care mă învață să văd cu sufletul”. Vocea ei nu mai are aceeași sonoritate în mintea mea, dar o iubesc și o caut mereu atunci când simt că nu mai pot descifra viața.
       Unii îmi spuneau mai târziu că sunt înalt, că am părul negru... Dar cu ce mă ajutau aceste detalii? Ce putea fi acel „negru”?... Singura trăsătură care mi-a stârnit un interes a fost felul în care arătau ochii mei. Îmi atingeam pleoapele uneori și mă întrebam ce rol ar putea avea. Când cineva spunea că ochii mei sunt verzi și mari nu reușeam să înțeleg, însă explicația mamei era cea importantă. Mi-a adus odată un pumn de iarbă, o floare și o frunză. Spunea că ochii mei au culoarea cea mai frumoasă pentru că din ea apare viața plantelor. Verde precum frunzele primăvara, verde precum iarba tânără...
       Gândindu-mă la cuvintele ei, am început să creez câte-o poveste, câte-o lecție pe care o primeam de la ea. Chiar și acum sunt fericit că am reușit să fac acest lucru. Mi-am dorit ca gândurile mele să se transforme în flori, ca săruturile mele să păstreze ceva din miresmele petalelor, din mirosul acela răvășitor care încarcă sufletele cu o bucurie infinită. Călătoresc printre florile acelea și culeg fiecare simbol, fiecare element, fiecare culoare care mă face fericit. Un trandafir aici, o lalea acolo, un crin... Așez toate visurile mele printre flori și îmi doresc să le pot păstra și într-un târziu să le pot trimite către cer, odată cu acea rugăciune simplă, dar care înseamnă atât de mult pentru mine... Am zâmbit către fiecare fir, către fiecare petală delicată și mi-am pus o dorință – ca oamenii să fie mai buni. Oare avem nevoie de un motiv pentru a oferi o floare? Ce ne determină să dăruim o asemenea măreție? Dacă avem dragoste în inimă și știm să o răspândim, dacă simțim o emoție frumoasă, un firicel de nebunie în care ne regăsim și noi, dacă știm să căutăm acea floare specială printre mii de specii, mii de miresme, atunci cu siguranță vom ști să ne descoperim. 
        Înconjurat acum de corpuri, de forme nedefinite ale realului, de o plană componență despre care am învățat, dar pe care nu am văzut-o niciodată, sunt capabil să dau lumii un singur adevăr – am simțit valorile ei, dar nu cu ochii, cu urechile, cu buzele sau cu pielea. Am văzut cu sufletul...
       Povestea nu e foarte lungă și poate fi considerată doar un alt basm scornit de vreun visător. Cu toate acestea, vă garantez că am redat întâmplările acestea cu singurul motor pe care l-am putut înțelege; le-am „scris” cu dragoste. Când am întâlnit-o pe ea era o zi răcoroasă de noiembrie. Am ajuns la colțul intersecției de lângă parc și am ridicat bastonul alb, convins că șoferii mă vor lăsa să traversez, așa cum spune și legea. De data aceasta însă, când am vrut să traversez, un sunet brusc, un scârțâit înfiorător m-a întâmpinat și un val de cuvinte târâtoare a trecut peste urechiile mele. Mi-am continuat drumul, ajutat de un pieton mărinimos al cărui nume nu l-am aflat niciodată. Simțeam sub tălpi frunzele mari despre care învățasem că își schimbă culoarea în acest anotimp. Iarăși un concept despre care nu aveam habar. Un orb visător poate fi considerat nătâng, ciudat, însă eu mă simțeam liber și liniștit. Plimbările prin parc, în special dimineața, mă făceau să cred și mai mult în cuvintele mamei mele, mai exact în acea frază pe care nu o voi uita niciodată: „mă înveți să văd cu sufletul...”. Chiar dacă toată viața am cunoscut doar o mare de întunecime, când ascultam cântecele păsărilor, salutul entuziasmat al porumbeilor din parc, când luam în mâini frunzele, când atingeam petalele fine ale florile, când mângâiam câinii din jurul casei, mă simțeam fericit că eram orb. De ce să duc cu mine doar imagini, de ce să îmi chinui mintea cu reprezentări? Auzeam, mă puteam mișca, iar pielea mea simțea orice. Era mai mult decât suficient!
          Să revin la ziua în care am învățat că există surprize chiar și pentru cei care nu le pot vedea. Mi-am continuat plimbarea, gândindu-mă la incidentul anterior. Dacă mașina m-ar fi lovit, dacă aș fi murit atunci, sufletul meu nu ar fi cunoscut niciodată cea mai frumoasă bucurie... Îngândurat și temător, uimit și rătăcit în vraja unor presupuneri demoralizatoare, am căutat banca pe care mă așezam de obicei. Știam foarte bine că se afla la treizeci și doi de pași de la intrare, dar în acea zi uitasem să mai număr. Mergeam înainte, ghidat de bastonul meu de nevăzător. Am dat peste o băncuță, așa că m-am așezat. Nu am simțit nimic străin până când o voce feminină și foarte înceată  m-a avertizat:
         „ – E ocupat.”
       Mi-am cerut scuze și am dat să mă ridic. Nu am mai folosit vârful acela pentru a mă ghida, așa că m-am pomenit lovind ceva mic, dar destul de solid. Un lătrat amenințitor s-a auzit când corpul meu făcea cunoștință cu aleea asfaltată. Căzătura fusese destul de serioasă, iar durerea de picior mă ținuse treaz câteva nopți... Asta sau amintirea cuvintelor rostite de tânăra aceea. Își avertizase câinele... Apoi am auzit un sunet familiar. Câteva lovituri scurte în asfalt, un fel de cadență metalică... Un baston din aluminiu. O altă ființă care nu cunoștea lumina... Cu greu am reușit să mă ridic și să explic cele întâmplate. Nici acum nu îmi amintesc exact ce am spus. Simțisem o atingere ușoară pe braț. Niște degete firave îmi apucaseră apoi  încheietura. Erau reci, dar ofereau siguranță. S-au retras înainte ca eu să simt mai mult. Pentru prima dată mă iritase faptul că nu puteam să văd cine stătea lângă mine, cine mirosea atât de puternic a tei înflorit... Când a auzit sunetul care înainte mă făcuse curios, necunoscuta a scăpat o scurtă exclamație, precum și cuvintele: „Am crezut că mă vedeți...”. Când m-am gândit la ele în noaptea aceea, nu am știut cum să mă adun. Atunci, auzind tonul ei blând și foarte surprins, crezusem că săvârșeam cea mai mare greșeală. Un scut de tăcere a rămas între mine și ea... O ramură de timp ruptă și irecuperabilă. Mi-am cerut scuze încă o dată și mi-am continuat drumul. Câteva ore mai târziu am înțeles că nu mai era cale de întoarcere. Posibilitatea să nu o mai întâlnesc îmi alimenta un uriaș sentiment de vinovăție. Cu toate acestea, după un somn agitat, dimineața următoare am urmat același traseu. Nu mi s-a întâmplat să mai fiu avertizat în felul acela, să fiu accidentat sau să mă împiedic de ceva. Am mers într-acolo cu inima zbătându-mi-se ca un șoricel prins în capcană. Am înaintat pe alee, provocând același zgomot, de data aceasta mai puternic, mai disperat. Nu m-am așezat pe bancă. M-am oprit în dreptul acesteia, ascultând doar sunetele entuziasmate ale porumbeilor și foșnetul frunzelor provocat de pașii celor care treceau din apropiere. Am oftat... Nu îndrăzneam să mă mișc. Când glasul acela a răsunat ca vibrațiile unei simfonii, am știut că nu fusesem singurul care se gândise la vocea celuilalt.
        „- Mereu e frig în ultimele zile de toamnă... Păcat că urmează o vreme mai rece. Știi, cred că frunzele au curaj. Numai ele rămân nemișcate când vine iarna...”
          Nu știu ce m-a atras mai mult atunci – căldura vocii ei sau durerea din spatele cuvintelor. La fel, nu îmi pot aminti ce i-am răspuns. M-am așezat lângă ea. Am rămas pe loc, simțindu-mă  mai greu decât timpul și am ascultat. Am ascultat o zi, două, o săptămână, un an... Simțisem în momentele acelea să Universul întreg ne invidia. Sub masca de piatră a începutului am surâs amândoi și exteriorul a încetat să mai existe.
        Undeva între lacrimi și adevăr am descoperit dragostea. A trecut mult timp de atunci, dar am certitudinea că am umplut acele calendare cum am putut mai bine. Nu am nevoie de ochi ca să simt; sunt un om întreg și mai presus se toate, sunt fericit. Lumea s-a redus la atingere și miros, și la căldură, și la noi doi. Adâncimea unui suflet nu poate fi văzută... Cred că timpul și răbdarea sunt un ajutor demn în această cercetare. Orice dezmierdare a ființei iubite înlătură tulburările și teama, iar eu am învățat să le ocolesc pe amândouă.
         Vocea ei a devenit cu fiecare zi tot mai profundă, tot mai frumoasă. Povestea care s-a scris singură între noi mă atinge ca un cântec, iar fiecare moment este o notă de bucurie. Știe că o iubesc din adâncul sufletului... I-am mărturisit-o de nenumărate ori, în timp ce lipeam trupul ei de al meu, în timp ce îmi purtam atingerile peste el, iubind-o cu mâinile, cu buzele, cu toată simțirea mea. Am distrus timpul nostru scurt, am evadat, am zburat precum porumbeii liberi și ne-am regăsit într-o profundă, magică și veșnică pace, prietenie și dragoste.

            Nu regret că sunt orb. Dimpotrivă, mă bucur că am văzut totul.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Fara insulte, jigniri sau amenintari! Orice mesaj care nu se supune regulamentului va fi sters.