luni, 18 ianuarie 2016

MEMENTO MORI - de Maria David

MEMENTO MORI

Du-mă, fericire, între buzele tale
și lasă-mi numai sărutul, privirea adormită,
căci așa învăț să-mi las frunzele să cadă
într-o toamnă care știe să moară cu dragoste.
Du-mă, fericire, izbește-mă de pieptul cerului,
ascunde-mă în nori, în vânt și lacrimi sărate,
apoi uită-mă într-o oglindă a răsfrângerii.
Repet întotdeauna infinitul tău
scriind cuvinte, mici săruturi dăruite timpului.
Cu dragoste aș picta viața, măruntă fărâmă,
din inimă mi-ar țâșni culorile, sângeriul acela pur
pe care numai tu, fericire, l-ai sădit cu frunze.

Un cântec de vioară ar fi pasul tău,
o fantomă sfântă, o dăruire disperată a inimii!
Du-mă, fericire, întinde-mă pe frunzele uscate,
lasă-mă să plutesc în anotimpul unei vechi romanțe...
Ascultă și tu, dragă inimioară
un glas, o baladă din începutul uscat al sfârșitului:


Lasă-te iubit, omule, căci toamna e un cuib!

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Fara insulte, jigniri sau amenintari! Orice mesaj care nu se supune regulamentului va fi sters.