luni, 18 ianuarie 2016

POEMUL CĂLĂTORULUI - de Maria David

POEMUL CĂLĂTORULUI

Am călătorit în lumea mare
ca un singuratic rătăcitor,
ca un nor purtat de poruncile divine.
Am căutat ochii tăi,
ochi pe care nu-i știam, dar îi voiam;
marele singuratic, gol suflet al meu,
a înfăptuit o cercetare
pe pământuri străine,
sub steagul iubirii,
sub steaua dorinței,
sub ecourile înghițite
ale unui destin cumplit.

Am întâlnit ochi
care își coseau privirile
cu ace, cu sulițe, cu tăișuri –
nu exista măreție în ochii reci!
Un poem în lanț e durerea mea
și tot ce țipă în ochii mei
e doar dorul, sentimentul lăsat gol
pe o cărare unde nimeni nu pășește.

Mai singură decât singurătatea
este vraja tristeții,
vraja timpului rătăcit în pașii mei.
Teama se despică,
ramurile uscate se prăbușesc
în noroiul peste care calc.

Aprind o țigară
și trimit fumul stărilor nocive
într-un abis, într-un necunoscut oarecare,
o moarte crudă a gândului meu obosit.
Sorb tăcerea, magia,
visul pe care sângele meu
îl știe drept căutare a sufletului pereche.
Țigara se stinge,
tăcerea rămâne, tăcerea mă iubește...
E liniște prea multă
în singurătatea mea.

Știu că poveste nu mai am,
aburii tăcuți au înghițit-o!
lumină nu-i, fum de țigară stins
de trezire, de viață, de căutare...
Am căutat ochii tăi, ochi de luceafăr,
stele ale destinului meu,
port al corabiei ce demult e plecată,
cuib al șoimului rătăcit,
suflet frumos așteptat de sufletul meu.
E inimă acolo, în durere? Tu știi?...


„Curând, tu și eu vom dispărea, iar numai pietrele vor rămâne.”

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Fara insulte, jigniri sau amenintari! Orice mesaj care nu se supune regulamentului va fi sters.