sâmbătă, 9 ianuarie 2016

Science-fiction-ul şi terapia



Am învăţat sa iubesc science-fiction-ul de la tatăl meu. Am simţit că Isaac Asimov, Arthur C. Clarke şi mai apoi Frank Herbert îmi fac mintea să explodeze, că o forţează să se lărgească şi să cuprindă dimensiuni de spaţiu şi timp, dar şi oameni şi moduri de a exista şi de a face lucruri pe care nu le concepusem până atunci. SF-ul m-a făcut, printre altele,
-          să îndrăgesc fizica şi astronomia;
-          şi în acelaşi timp să înţeleg cât de variată şi preţioasă este viaţa,
-          că există o infinitate de moduri de a trăi,
-          că regulile şi tradiţiile sunt relative,
-          că dogmele şi religiile se creează şi evoluează,
-          că şi obiectele create de noi au sufletul, rolul şi locul lor în univers,
-          că întrebările sunt vii şi ne duc înainte,
-          că există o diferenţă între cunoaştere şi acţiune
-          şi că nu cunoaşterea e periculoasă, ci ceea ce decidem noi să facem cu ea.

De aceea e important să ne cunoaştem, să ne înţelegem slăbiciunile şi să ne vindecăm rănile, iar fiecare dintre noi are această datorie faţă de sine şi faţă de lume, ca să putem vedea cu claritate realitatea şi să luăm decizii cât mai potrivite în conformitate cu ea. SF-ul de calitate este întotdeauna, sub povestea spectaculoasă şi focurile de artificii ştiinţifice, un profund comentariu despre bine şi rău, decizii dificile, valori, umanitate, societate în evoluţie.

Ficţiunea are şi va avea mereu potenţialul de a fi terapeutică. Ea are două funcţii terapeutice principale, din punctul meu de vedere:
1.      de a reduce stresul, prin detaşarea temporară de realitatea prezentă
2.      şi de a ajuta la prelucrarea conţinuturilor psihice prin temele pe care le tratează şi modalitatea în care sunt abordate, iar mecanismul psihic principal care mijloceşte acest lucru fiind cel de identificare emoţională cu personajele.

Cărţile mai au şi funcţii pe care le-am putea numi mai degrabă de dezvoltare decât terapeutice, şi care sunt evidente într-o mai mare măsura la copii, deşi funcţionează şi pentru adulţi.
3.      învăţare de concepte şi idei noi,
4.      flexibilizarea imaginaţiei,
5.      alegerea, clarificarea şi internalizarea unor valori şi principii de viaţă,
6.      facilitarea prelucrării şi depăşirea unor puncte cheie în procesul nostru de dezvoltare de la o etapă de viaţă la alta.
7.      + Poate şi altele care nu-mi vin în minte acum.

1.      Reducerea stresului prin citit este un mecanism de coping activ care ne scoate pentru o bucată de timp din realitatea noastră şi ne transportă în alta. Cu cât această realitate alternativă este mai fascinantă pentru noi, cu atât pauza pe care o luăm de la stres e mai profundă.

De aceea cărţile SF şi fantasy sunt mai provocatoare pentru mintea noastră. Acolo universul este atât de diferit, încât trebuie să facem eforturi active de imaginaţie, reprezentare, memorie şi gândire ca să înţelegem, reţinem şi să conţinem, într-o reprezentare complexă cu sens, regulile diferite de existenţă şi interacţiune. Acest efort implică într-o mai mare măsură capacităţile noastre psihice şi produce o imersiune mai profundă în poveste, deci şi o scăpare mai clară de prezent. Aici contează foarte mult creativitatea autorului, abilitatea lui de a crea lumi cu sensuri şi reguli noi, talentul de a pune aceste lumi în cuvinte care să le facă să înflorească viu în mintea noastră.

Discipolii zeilor de altădată” (ed. eLiteratura, Bucureşti, 2015) mi s-a părut a fi rezumatul unui asemenea univers complex ale cărui reguli sunt expuse sumar, dar cu un sens unitar, de către o minte febrilă, şi în care putem bănui miriade de detalii, evenimente, lanţuri cauzale şi societăţi cu poveştile lor, ce aşteaptă să fie descoperite. Ce a fost deosebit în această carte pentru mine a fost contopirea SF-ului, a regulilor de funcţionare clare ale ştiinţei cu o parte a spiritualităţii pe care ne-am obişnuit să o asociem strict cu religiile. Am simţit că Ionuţ Caragea, autorul cărţii, a şters graniţa clară dintre ştiinţă şi spiritualitate, graniţa care s-a impus vreme îndelungată prin conflict şi opoziţie, şi le-a făcut astfel să fie faţete ale unuia şi aceluiaşi lucru, părţi dintr-un univers care nu face această diferenţă, ci care doar funcţionează, fie că îi ştim regulile, fie că nu. Putem face mult bine şi mult rău şi cu ştiinţa, şi cu spiritualitatea, contează cum decidem să le folosim.

2.      Bineînţeles, ieşirea din realitate este dăunătoare în exces (lucru punctat şi de autor prin opoziţia dintre simulatoarele-drog şi existenţa în viaţa reală). Pauzele de la realitate sunt utile dacă rămân pauze, şi nu dacă se transformă într-un mod alternativ de a trăi în iluzie. Atunci devin mai degrabă un mod perpetuu de a fugi de partea cu adevărat dificilă, şi anume aceea de prelucrare a trăirilor care dor (traumatice). Acestea pot fi resimţite ca fiind atât de copleşitoare pentru resursele noastre din realitate, încât psihicul pune în funcţiune mecanisme de apărare extrem de acaparatoare şi controlatoare, menite să ţină la distanţă durerea, suferinţa, frica şi neputinţa prin negare, evitare, compensare şi creare de iluzii. În acest sens, universul complicat al unei cărţi SF sau fantasy este raiul mecanismelor de apărare, pentru că le conţine pe toate:
- neagă realitatea prezentă a persoanei care doreşte să fugă de ea,
- şi reuşeşte să o evite petrecând timp citind sau transpunându-se în realitatea fictivă,
- compensează nemulţumirile, spaimele şi neajunsurile proprii, identificându-se cu personajele şi trăind vicariant experienţele lor,
- simte nevoia să rămână, să se gândească şi să se integreze iluzoriu în poveste, fie într-un personaj nou, care ar intra în relaţie cu eroii naraţiunii, fie direct ca unul dintre ei, cu care identificarea este cel mai pregnantă.

Toate acestea nu sunt o problema DACĂ nu persistă prea mult în timp şi nu ajung la afectarea funcţionării cititorului în realitatea sa, în relaţiile sale, în activitatea sa productivă. O altă problemă legată de iluzie o creează cărţile de proastă calitate, în care consecinţele,  deznodămintele şi reacţiile personajelor nu sunt realiste. Acestea întreţin iluzii care blochează procesarea naturala a traumelor şi întăresc mai degrabă strategiile de apărare ale psihicului care refuză să accepte şi să lucreze cu realitatea.

Din acest punct de vedere, despre romanul „Discipolii zeilor de altădată” aş putea spune că are două mari avantaje şi un dezavantaj:
1.      Primul avantaj ar fi că este scris foarte condensat, existând prezentări sumare ale unor acţiuni în câte un paragraf, acţiuni care ar fi putut fi narate în câteva capitole. Această reducere la esenţă a informaţiei scade şi posibilitatea de identificare cu personajele. Acest stil face ca intrarea escapistă în universul cărţii să fie limitată şi să nu avem suficiente detalii de care să ne agăţăm în construcţia unei iluzii extinse care să funcţioneze ca strategie de apărare psihică.
2.      Cel de-al doilea avantaj ar fi că prezintă, oricât de succint, oameni cu reacţii şi emoţii realiste, consecinţe şi înlănţuiri de evenimente care au sens. Namur suferă după pierderea iubitei lui şi iluzia unei copii perfecte care să-i ia locul este greu de alungat, oricâtă cunoaştere preţioasă ar deţine el. Este totuşi om, iar doliul e un proces dureros şi complicat, în care faci adesea un pas înainte şi doi înapoi. Anuk, la rândul său, face ceea ce face pentru că e profund traumatizat. Asta nu ii scuză comportamentele, dar ne permite nouă să le înţelegem. Oamenii nu fac lucruri pentru că sunt răi şi atât. Nu este niciodată atât de simplu. Şi el acţionează sub iluzia că va putea regăsi iubirea pierdută, negând în acest fel realitatea pierderii sale şi trăirea durerii proprii.

Dezavantajul (din punct de vedere terapeutic), mai ales în prima parte a romanului, îl consider a fi posibilitatea redusă de identificare emoţională. Trecerea este rapidă prin vieţile personajelor, făcându-ne să împărtăşim cu ele doar unele scene scurte în timp real, în care să putem să ne conectam emoţional la experienţa lor. Ni se spune pe scurt ce au făcut, dar nu-i vedem făcând acele lucruri aproape niciodată. Acest lucru face, mai degrabă, ca primele capitole să fie citite preponderent cu mintea, cu inteligenţa, decât cu trăirea noastră completă, ceea ce îi reduce capacitatea terapeutică. Cunoscând angajamentul autorului pentru adevăr, pot să înţeleg în acelaşi timp nevoia lui de a proteja intimitatea unor persoane reale din viaţa cărora s-a inspirat pentru experienţele personajelor lui, ca un fel de confidenţialitate medic-pacient. Chiar şi aşa, ultima parte a romanului este diferită, fiind mult mai uşor de citit şi mai psihologică, un teren mai familiar mie. Mi-a plăcut realismul personajelor şi al interacţiunilor dintre ele. Am găsit multe detalii, reacţii şi interacţiuni interumane cu valoare terapeutică, în primul rând pentru că sunt realiste.

Mintea noastră e deşteaptă, e capabilă, nu aceasta este problema în terapie. Oamenii nu fac depresii şi nu au frici pentru că sunt proşti şi nu pot să gândească bine. Să le dăm de gândit nu este suficient. Avem capacitatea să învăţăm o mulţime de concepte şi tehnici de a face faţă, de a îmbunătăţi stările, de a ţine trăirile neplăcute la distanţă. Problema intervine atunci când vine momentul în care următorul pas spre vindecarea sufletului este să ne putem conecta în mod autentic la noi înşine, la trăirile eului, să vedem, să recunoaştem şi să ne dăm voie să simţim ceea ce ne-a afectat şi este îngropat înăuntru. Faptul că am îngropat acest trăiri înăuntru şi le evitam este partea problematică, nu faptul că ele au existat. Când ni se întâmplă lucruri ameninţătoare sau dureroase este firesc sa reacţionăm cu frică sau durere. Când ne permitem să trăim emoţiile, ele se consumă şi experienţa se aşează la locul ei. Când mintea se separă de trăire şi nu păstrează decât inteligenţa rece, atunci experienţa rămâne carne vie şi această „splitare” creează probleme pe viitor: depresie, anxietate, psihoze, compulsii, nefericire, boli fizice etc.

De aceea, sunt de acord că meditaţia ca mod de reconectare cu sine şi cu adevărul interior e o tehnica nepreţuită, care în carte de altfel şi eliberează simbolic puteri extraordinare. Şi în realitate, atunci când o persoană este în acord cu ea însăşi, când este adevărată şi poate vedea în toate ungherele şi cotloanele sale fără frică, relaţionează într-un fel atât de sănătos şi bun cu realitatea din jur, încât pare că are puteri magice. Faptul că cititorul este provocat să gândească este extrem de valoros, dar ceea ce lipseşte este provocarea să simtă în forul său interior dificultăţile, dilemele, eforturile şi pierderile personajelor, care ar activa propriul proces terapeutic de prelucrare a dificultăţilor, dilemelor, pierderilor personale şi stimularea resurselor proprii pentru a depune acest efort împreună cu personajele.

Am apreciat ideea de folosire a capacităţilor psihice dezvoltate prin spiritualitate ca o armă, în funcţie de motivaţiile, dorinţele şi emoţiile din care izvorăşte utilizarea lor. Am simţit că este realist şi uman acest lucru, în opoziţie cu a prezenta persoanele iluminate ca fiind exclusiv “personaje bune” şi, implicit, capacităţile lor - o răsplată pentru bunătate.

Am apreciat mult şi insight-ul oferit despre motivaţiile “inamicului”. Această relativizare şi acest efort de înţelegere cred că este esenţial pentru a putea să ne despărţim de punctele noastre de vedere fixe care ne menţin adesea în problemă.

Am apreciat faptul că Namur, aşa supraom cum e el, are momente când este un adolescent sau un tânăr normal şi resimte dificultăţile naturale de maturizare prin care trecem toţi. Există bun, există capabil, există valoros sau iluminat, dar nu există perfect.


Irina Ghimbăşanu – Psiholog psihoterapeut (http://terapiafunctioneaza.ro)

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Fara insulte, jigniri sau amenintari! Orice mesaj care nu se supune regulamentului va fi sters.